Acest articol este un extras din materialul prezentat la Conferința Regională a prezbiterilor și lucrătorilor din bisericile creștine după Evanghelie, zona Muntenia, care a avut loc în 20 mai 2023 la Biserica Creștină după Evanghelie „Antiohia” București.

 

Introducere

Avem anumite obișnuințe în care trăim în mod natural, în mod firesc. Problema acestor obișnuințe e dată de faptul că sunt afectate de păcat. Ne este mai la îndemână să trăim o spiritualitate superficială, ne este mai ușor ca relațiile să se desfășoare așa, la voia întâmplării sau după plăcerile noastre și ne simțim confortabil dacă dimensiunea materială a vieții este întrucâtva îndestulătoare și oarecum egoistă. Doar că, în momentul acceptării slujbei de prezbiter, de episcop sau de bătrân, Biblia vine cu câteva recomandări privitoare la tiparul spiritual, relațional și material pe care trebuie să fie modelat un prezbiter.

În această perspectivă este structurat materialul de față. Sintagma „viața ca o jertfă” este prezentată din perspectiva câtorva străduințe aliniate pe dimensiunea spirituală, relațională și materială a vieții prezbiterului. Străduințele spirituale abordate sunt rugăciunea și postul, străduințe care reflectă profunzimea trăirii spirituale a prezbiterului și vor ocupa cea mai mare parte a prezentării. Străduințele relaționale aduse în discuție sunt confidența și stăpânirea de sine și vor detalia necesitatea relațiilor bune și de calitate între prezbiter și membrii comunității din care face parte. În final, străduințele materiale puse în dezbatere sunt dărnicia și modestia și acestea vor prezenta un tipar atitudinal în dreptul prezbiterului față de resursele materiale.

Terminologia folosită în prezentare este, de asemenea, modelată pentru a fi înțeleasă, atât din perspectiva biblică a utilizării termenilor, cât și din perspectiva practică. Termenul „turmă” este folosit pentru a identifica Biserica lui Hristos sau comunitatea locală a credincioșilor, biserica. Termenii „prezbiter” sau „păstor” sunt folosiți interschimbabil pentru a identifica omul care poartă responsabilitățile prezentate.

Fiecare străduință va fi susținută prin câteva argumente, cu mențiunea că toate vor fi supuse unei detalieri comprimate și că este loc și pentru alte argumente justificative. Problema pe care o avem când vorbim despre aceste străduințe este contaminarea lor. Toate sunt trecute prin nepăsarea, neglijența și necredința umană, sunt reformulate la nivel conceptual astfel încât să dea impresia că nu au nicio relevanță.

 

Străduințe spirituale: rugăciunea și postul

Nimic nu se compară cu postul și rugăciunea, străduințe care sunt regăsite în orice formă de religie sau spiritualitate care presupune remodelarea ființei umane. Pentru prezbiterii și păstorii comunităților creștine, aceste străduințe spirituale, postul și rugăciunea, reprezintă piatra de temelie a lucrării pe care o desfășoară, fundamentul pe care pot construi o lucrare sfântă, bună și de durată.

 

1. Rugăciunea și postul sunt necesare pentru a fi în contact cu proprietarul turmei.

În discuția pe care o are cu cei din Efes, consemnată în Fapte 20:28, apostolul Pavel le atrage atenția că sunt chemați să păstorească Biserica Domnului. De asemenea, în discuția cu prezbiterii, apostolul Petru le aduce aminte că ei trebuie să păstorească turma lui Dumnezeu (1 Pet. 5:2). Lucrurile sunt destul de simple, turma nu este a prezbiterului, biserica nu e tarlaua familiei păstorului, membrii bisericii nu sunt proprietatea niciunui slujitor. Tot ce înseamnă biserică, turmă, mireasă, aparține lui Hristos, fiind câștigat cu sângele Lui.

Dacă Hristos e proprietarul turmei, fiecare prezbiter ar trebui să se deprindă a sta mai mult de vorbă cu proprietarul turmei decât a vorbi sau a pălăvrăgi în fața turmei. Istoria de conducător a lui Moise arată cât de important este ca cel din frunte să aibă această străduință (Num. 11, 12) și exemplele pot continua. Însă mai presus de orice străduință umană, Hristos practică aceeași străduință. De nenumărate ori este surprins retras în munte sau în pustiu pentru a se ruga, pentru a sta de vorbă cu Dumnezeu. Cele mai bune și exacte informații despre turmă nu le obții din mijlocul turmei, ci din discuțiile cu proprietarul turmei - cel care cunoaște fiecare oaie, oiță sau mielușel al turmei. Cu cât mai mult un păstor, un prezbiter, stă de vorbă cu proprietarul turmei, adică cu Dumnezeu, în rugăciune, cu atât mai mult turma se va deprinde să stea de vorbă cu Dumnezeu adică se va deprinde pentru o viață de rugăciune.

 

1. Rugăciunea și postul sunt esențiale pentru a îl experimenta pe Dumnezeu la un nivel supranatural de umblare prin credință și nu numai prin vedere.

Un prezbiter nu are la îndemână resursele necesare pentru a experimenta lucruri supranaturale în mijlocul turmei pe care o păstorește. Însă, prezbiter fiind, într-un mod cu totul și cu totul special este adus de Dumnezeu în situații limită, situații în care este chemat să experimenteze umblarea prin credință în dauna umblării prin vedere. Relația cu Dumnezeu este una supranaturală în ea însăși, însă turma are nevoie de manifestări supranaturale ale lui Dumnezeu, manifestări care se produc doar în urmă rugăciunii.

Un prezbiter sau un păstor fără experiențe care îi pun la încercare credința nu poate fi reper pentru turmă. Gândiți-vă la modul supranatural în care Petru a fost izbăvit din temniță sau amintiți-vă de Fapte 4:31, loc în care, în urma rugăciunii, se arată o manifestare supranaturală a lui Dumnezeu, iar ucenicii vestesc Evanghelia cu îndrăzneală. Mai aproape de noi este George Muller un om pentru care rugăciunea a însemnat mai mult decât lucrarea socială în sine. Lucrarea de îngrijire a copiilor orfani s-a dezvoltat doar în măsură în care rugăciunea lui s-a dezvoltat, atât în profunzime cât și în calitate sau durată.

 

1. Rugăciunea și postul sunt cerute pentru a ști cum să păstorești turma.

Autoritatea pe care un păstor sau un prezbiter o are asupra turmei derivă din ceea ce se numește păstorire. În textele amintite păstorii, prezbiterii sunt anunțați că trebuie să păstorească turma. Păstorirea este un proces complex care implică o multitudine de manifestări ale prezbiterilor în raport cu turma. Când prezbiterii sau păstorii se roagă, aceste manifestări își au geneza (punctul de pornire) în Duhul Sfânt și în transformarea experimentată de ei prin ceea ce au învățat de la Hristos. Aceasta aduce un beneficiu imens turmei, biserica se simte păstorită. Dacă prezbiterii nu se roagă, toate aceste manifestări vor fi doar atitudini mai mult sau mai puțin cultivate sau rafinate ale personalității fiecărui prezbiter, dar care, din păcate, vor provoca dezbinări.

Rugăciunea coordonează tot procesul păstoririi mai ales că biserica este compusă din oameni săraci și bogați, bolnavi și sănătoși, educați și mai puțin educați, culți și mai puțin culți, oameni respectuoși, dar și obraznici, copii, adolescenți, tineri, adulți, oameni în vârstă. Este imposibil de găsit resurse care decurg din abilitățile personale pentru a păstori o turmă atât de diversă. Am ajuns să cred că păstorirea este un dar supranatural al lui Dumnezeu care se întreține prin rugăciune și post. Rugăciunea este necesară pentru că păstorirea presupune a avea o viziune, a da hrană, a mustra, a mângâia, a disciplina, a încuraja, a lupta, a purta poverile, a stat lângă oameni în momente fericite dar și în momente complicate; de asemenea, este necesară din perspectiva diversității trăirilor sociale ale membrilor bisericii. Spre deosebire de alte perioade, astăzi, cei care se pocăiesc au un fundal extrem de afectat de păcat. Viața sexuală începe la 13-14 ani, până la 30 de ani au două-trei relații consumate, trecuți prin divorț și prin tot felul de dependențe și adicții. Toate acestea fac procesul păstoririi destul de complex. Un păstor trebuie să se roage pentru turma pe care o păstorește, cei păstoriți nu sunt cobaii păstorilor și ai prezbiterilor.

 

1. Rugăciunea și postul sunt de neapărată trebuință din cauza realității diformităților.

Păstorirea turmei lui Hristos presupune confruntarea cu realitatea diformităților vizibile sub forma urâciunilor sociale, a deficiențelor psihice sau fizice și a zbaterilor spirituale ale membrilor bisericii. Aspectul este detaliat în Iacov 5, acolo unde vorbește despre suferință, boală și păcat. Dintr-o perspectivă laică, recomandarea pentru rezolvarea acestor situații este asistența de specialitate (psiholog, consilier, medic). Din perspectivă biblică, Dumnezeu implică prezbiterul în tot acest amalgam existențial cu o singură recomandare: rugăciunea. În v. 13, pentru suferință este recomandată rugăciunea, în v. 14 pentru boală este recomandată tot rugăciunea, iar în v. 16, pentru iertarea păcatelor este recomandată tot rugăciunea. Confruntarea cu aceste realități, care depășesc puterea de control a unui prezbiter, necesită rugăciune.

 

1. Rugăciunea și postul sunt obligatorii pentru a nu cădea în ispite (Marcu 14:38)

Cu toate că există un puternic simțământ al infailibilității prezbiterului, doar Cuvântul lui Dumnezeu este desăvârșit. Vă dau o listă de ispite care dau târcoale în fiecare zi în viața prezbiterilor: convingerea că le știu pe toate, impresia că sunt cei mai deștepți oameni din biserică, încredințarea că sunt reperele absolute, indolența de modelare a bisericii după pretențiile nevestei sau ale copiilor, superficialitate în pregătirea mesajelor, tendința de a menține biserica în mediocritate, lucruri păcătoase, atitudini păcătoase permise la ai lor dar taxate la alții, pofta de a se băga în toate scandalurile din biserică, tendința de a se implica în orice în biserică chiar dacă nu are darurile necesare. Cu cât mai mult este conștientizată varietatea de ispite, cu atât mai mult prezbiterul trebuie să se roage. La urma urmei nicio biserică nu progresează având în fruntea ei prezbiteri și păstori care cad în mod repetat în ispite, ci propășirea vine prin biruința asupra ispitelor.

 

1. Rugăciunea și postul asigură succesul lucrării.

În fiecare prezbiter există dorința de a avea succes în lucrare. Vrem să vedem oameni care se întorc la Dumnezeu, să observăm o creștere a calității relațiilor în biserică și un nivel mai ridicat al spiritualității membrilor bisericii. Hristos face două afirmații fundamentale care asigură succesul în  lucrare: când doi se unesc să ceară un lucru le va fi dat și unde sunt doi sau trei adunați în Numele Lui, El, Hristos, este prezent acolo (Matei 18:19-20). Rugăciunea și postul îndepărtează barierele ridicate de prejudecățile noastre sau de pretinsele noastre veleități spirituale, ajutându-ne să trecem la nivelul înțelegerii lucrării din perspectiva slujirii lui Hristos și a jertfei Lui pentru „propășirea” lucrării (Isaia 53).

 

1. Rugăciunea și postul ca formă de căutare a lui Dumnezeu

Curăția personală și cunoașterea lui Dumnezeu se șlefuiesc în abrazarea dură a postului. În Daniel 9, profetul și-a îndreptat fața spre Dumnezeu să-L caute cu post și rugăciune. Interesantă formă de căutare a lui Dumnezeu. Totuși, din perspectiva a ceea ce înseamnă postul în viziunea lui Isaia, căutarea lui Dumnezeu trece prin hățișul relațiilor stricate și degradate, și doar în măsura refacerii și vindecării acestora, la capătul lor este descoperit Dumnezeu. Dacă postul nu îndreaptă și nu vindecă relațiile este o grea caznă sufletească care agravează deprecierea personală, fără găsirea lui Dumnezeu.

Dincolo de practica personală a postului, această străduință are și un aspect colectiv.  Mai ales în perioada Noului Testament, în perimetrul bisericii primare, postul devine o acțiune de grup. Lucrările bisericii, indiferent că sunt făcute de unul dintre liderii bisericii sau de către mai mulți lideri ai bisericii, sunt supuse protecției postului colectiv. În fruntea postului, fără nicio excepție, ar trebui să fie prezbiterii, de fiecare dată. E nevoie de o decontaminare a concepției despre post ceea ce poate fi realizată doar prin practicarea lui.

 

Străduințe relaționale: confidența și stăpânirea de sine

Confidența și stăpânirea de sine sunt două străduințe pentru care avem de luptat mai mult decât ne imaginăm. În timp ce confidența este o încredințare, o mărturisire a unor gânduri intime, a unei taine, stăpânirea de sine este o stare de cumpătare și echilibru. În relațiile cu cei din biserică avem nevoie de ambele atitudini.

Confidența

În creștinism există practica spovedaniei prin care credinciosul, fie bărbat fie femeie, își mărturisește preotului păcatele cu speranța iertării. Preotul are datoria păstrării confidenței. Și în concepția evanghelică există practica spovedaniei, numită mărturisire. Biblia îndeamnă la această practică afirmând „mărturisiți-vă unii altora păcatele și rugați-vă unii pentru alții”. Prezbiterul are aceeași datorie a păstrării confidențialității. E așa de importantă confidența încât în calitate de pastor, prezbiter, preot, într-o biserică ești scutit și de a te duce ca martor într-un proces, tocmai din cauza faptului că natura slujirii pe care o ai presupune accesul la multe informații, destăinuiri și mărturisiri.

 

1. Confidența trebuie păstrată deoarece nu este bine pentru biserică să știe toate păcatele și căderile celorlalți.

Biserica nu este un târg al deșertăciunilor în care pot fi aruncate spre analiză toate căderile, păcatele și vinovățiile în care au trăit sau trăiesc unii sau alții. Biserica este locul în care trebuie proclamat Cuvântul lui Dumnezeu.

Pentru a înțelege această dinamică fac doar câteva analogii. Dacă Biserica este Mireasa și Hristos este Mirele, mireasa este încântată să audă cuvintele mirelui ei, nicidecum divulgările prezbiterilor. Dacă Biserica este turma, iar Hristos este Păstorul, vă asigur că orice turmă funcționează și merge bine dacă în ea se aude doar cuvântul păstorului. Dacă Biserica este trupul și Hristos este Capul acestui trup, Biserica va funcționa bine doar pe baza informațiilor primite de la Hristos. Așa că, datoria prezbiterilor și a păstorilor este de a transmite cuvintele Marelui Păstor.

Povestea de viață a păcătoșilor veniți în Biserică nu aduce niciun folos Bisericii. Nu se câștigă nimic dacă fiecare duminică ar fi plină de serii de mărturisiri sau de expuneri ale  păcatelor în care au trăit oamenii. Nu e moral să așteptăm ca Biserica să fie transformată prin mărturisirea detaliată a tuturor păcatelor în cadrul întâlnirilor. Biserica este transformată de Cuvântul lui Dumnezeu. Din această cauză, când cineva se confesează, trebuie păstrată confidența.

 

1. Confidența trebuie păstrată, deoarece nimeni nu spune niciodată doar cât i s-a spus, întotdeauna vor fi adăugiri și detalii.

Oricât de bun, de credincios și de spiritual ar fi un prezbiter în momentul în care face dezvăluiri care ar fi trebuit ținute în confidență este imposibil să nu mai adauge ceva. Astfel, țânțarul devine armăsar, oul devine bou și cămila trece prin urechea acului. Toți avem o privire personală de ansamblu asupra unei situații care ne este mărturisită, însă avem și abilitatea demonică de a despica firul în patru și a aduce în discuție detalii care n-au fost niciodată parte a problemei mărturisite.

 

1. Păstrarea confidenței ferește de bârfe și destăinuiri clasificate

Cine umblă cu bârfe dă pe față lucruri ascunse (Prov. 11:3). Aici intervine problema eticii care se degradează atunci când destăinuirea altora devine bârfa prezbiterului. Cât e de moral să duci în târgul bisericesc păcatele și problemele care ți-au fost mărturisite mai ales după ce acestea au intrat sub amnistia și clemența jertfei mântuitoare? Odată ce a început spovăduiala și odată ce păcatele au fost iertate, este total lipsit de morală să transformi cunoașterea lor în bârfă. „...dar sufletul credincios ține ce i s-a încredințat”, continuă textul. Biserica are nevoie de oameni credincioși, ceea ce înseamnă că în biserică este nevoie atât de mărturisire, cât și de oameni care să păstreze confidența asupra lor. Este atât de profundă această asociere între credincioșie și confidență, încât nu poate exista una fără cealaltă.

 

1. Confidența, pentru a nu anima ceata profeților mincinoși.

Biserica trăiește prin Cuvânt, prin Cuvântul Marelui Păstor Hristos. Toate cuvintele care vin din partea Lui sunt duh și viață pentru Biserică, fiind absolut necesare. Doar că, dincolo de această realitate, vorbele și bârfele rezultate ca urmare a nepăstrării confidenței sunt un cancer pentru biserică. Odată ce faptele mărturisite au fost date pe față, apar prorocii și profetesele mincinoase, acel grup de oameni extrem de interesați de toate mizeriile, nu pentru că vor să se roage, ci pentru că asta le e pasiunea, din asta trăiesc, au prieteni cărora trebuie să le spună ce s-a întâmplat în biserică. Întotdeauna vor adăuga alte lucruri urâte și mizerabile și vor amplifica toată situația pe direcția negativă.

 

Stăpânirea de sine - am ales ca și această străduință să o tratez tot din perspectiva  vorbirii la care am adăugat câteva extensii către alte domenii ale vieții. Ca reper am luat afirmația din Iacov 3:2 „Toți greșim în multe feluri. Dacă nu greșește cineva în vorbire, este un om desăvârșit și poate să-și țină în frâu tot trupul.” Se pare că stăpânirea de sine pornește de pe limbă, fiind importantă, deoarece ea scoate la iveală un caracter și un trup bine stăpânit.

 

1. Stăpânirea de sine este necesară pentru că robul Domnului nu trebuie să se certe (2 Tim 2:24)

Interdicția pare extrem de nemiloasă. Dumnezeu ne cere să nu facem ceea ce știm să facem foarte bine. Știm să ne certăm, avem motive de ceartă, avem și cu cine să ne certăm însă, nu trebuie să o facem. Dumnezeu pretinde un fel de purtare a chipului lui Hristos în noi; despre El se spune că „nu Se va lua la ceartă, nici nu va striga și nimeni nu-I va auzi glasul pe ulițe (Matei 12:18-19). Interdicția de ceartă este extrapolată într-o altă dimensiune și îi spune Pavel lui Timotei că robul Domnului nu trebuie să se certe, ci, dimpotrivă, să fie blând cu toți și plin de îngăduință răbdătoare. Asta nu înseamnă doar să te abții de la ceartă, ci să ai în tine ceva ce înlocuiește cearta și este de folos celui cu care te-ai putea certa.

 

1. Fii stăpânit pentru a te diferenția de câini, lupi și lei și pentru a fi ascultat de turmă

Lumea este plină, în sens metaforic, de câini, lupi și lei adică, de oameni care urlă din toate puterile. Turma lui Hristos este înconjurată de astfel de specimene de câini, lupi și lei care urlă către turmă cerându-i să abdice de la valorile pe care le are prin natura ei. Oriunde în Scriptură citiți despre câini, lupi și lei, aceștia sunt asociați cu urletul împotriva poporului lui Hristos. Câinii latră și străpung (Ps. 22:16), lupii urlă, mușcă și împrăștie turma (Ioan 10:12) și leii răcnesc și înghit (1 Pet. 5:8). Nici câinii, nici lupii și nici leii nu aduc niciun folos turmei, o mușcă, o împrăștie și o sfârtecă. Unele biserici se rup și din această cauză, păstorii lor au ajuns câini, lupi și lei puși pe distrugere (Is. 56:11).

În Ioan 10, Domnul Isus detaliază imaginea Păstorului cel bun despre care afirmă că este urmat de oi, deoarece îi cunosc glasul. Fiecare membru al bisericii ar trebui să găsească în vocea păstorului, a prezbiterului acea liniște și siguranță după care să meargă. Oricât de mult s-ar preface un câine, lătratul lui nu va avea niciodată nimic din vocea unui păstor. Oricât de mult s-ar preface un lup, urletul lui nu va strânge niciodată oile. Oricât de mult s-ar preface un leu, niciodată răcnetul lui nu se va asemăna cu încurajarea, certarea sau mustrarea păstorului.

 

1. Fii stăpânit pentru a fi un om de valoare

„Cel încet la mânie prețuiește mai mult decât un viteaz, și cine este stăpân pe sine prețuiește mai mult decât cine cucerește cetăți” (Prov. 16:32). Oamenii de valoare sunt atât de rari, însă oricât de adâncă este mediocritatea, datoria fiecărui păstor este aceea de a fi un om de valoare. Cu cât un om este mai stăpân pe sine, cu atât este mai valoros. Și aici aș aduce în discuție calitatea vieții prezbiterului, a păstorului. Orice prezbiter, fiecare păstor, trebuie să aibă o viață de calitate infinit superioară oricărei ideologii sociale. El trăiește, crește și se dezvoltă din Evanghelie, fapt pentru care gândirea lui trebuie să poarte în ea esența Evangheliei, vorbirea lui trebuie să aibă în ea harul Evangheliei, relațiile lui trebuie să fie îmbibate de această dorință de bunătate și raportarea lui la lucrurile materiale trebuie să fie echilibrată de Evanghelie.

 

Străduințe materiale: dărnicia și modestia

Dărnicia și modestia nu pot fi separate de străduința spirituală și cea relațională deoarece derivă din spiritualitate și se exprimă în comunitate, adică în relații.

Dărnicia - Când vorbim despre dărnicie implicit vorbim despre resursele materiale, financiare, pe care le câștigăm și despre cât luăm din ele să oferim altora. Trăim într-un spațiu delimitat sau conturat de resursele materiale, totul pare centrat în jurul lor, a acelor resurse pentru care muncim în plus, luptăm, ne certăm sau ne schimbăm prioritățile. Nevoia de supraviețuire ne împinge către astfel de realități.

Biblia vorbește despre resurse materiale, despre modul în care acestea trebuie câștigate, despre felul în care trebuie chivernisite și despre modul în care trebuie investite. Pe de altă parte, resursele materiale sunt un concurent serios al Domnului în vederea stăpânirii vieții noastre: „nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona” afirmă Mat. 6:24. Indiferent de poziția pe care o avem față de resursele materiale, ca prezbiteri suntem chemați la a fi oameni darnici.  

Din ceea ce înțeleg din Scriptură, dar și din practica personală, se poate vorbi de trei nivele de dăruire financiară. Primul nivel este zeciuiala care trebuie dată la biserică (Maleahi 3). Al doilea nivel este milostenia care trebuie dată celor în nevoi, săracilor și celor care trec prin momente complicate ale vieții. Al treilea nivel este dărnicia care trebuie dată acolo unde crezi că e bine să fie dată și unde te călăuzește Dumnezeu. Însă, orice formă de dăruire intră sub impactul textului din 1 Cor. 13 care afirmă că fără dragoste, totul e o mare deziluzie.

 

Modestia

Când discutăm despre modestie de obicei aducem în discuție partea feminină. Ni se pare că femeile sunt mai emancipate, ies mai mult în evidență și prin felul lipsit de modestie în care se îmbracă sau se afișează pot stârni anumite sentimente și gânduri mai puțin plăcute în mințile bărbaților. Suportul biblic pe care îl aducem în discuție este cel din 1 Petru 3:3.

Am auzit și am luat parte la zeci de discuții legate de modestia care ar trebui să fie caracteristică femeii credincioase însă, de prea puține ori am auzit discutându-se despre modestia care ar trebui să-i caracterizeze pe bărbați, în mod special pe prezbiteri. Ne facem așa de multe probleme dacă o femeie poartă un inel sau o verighetă, în timp ce nu avem nicio problemă dacă un bărbat are un ceas de 3.000 Euro. Ne simțim stânjeniți de o coafură mai șic a unei femei în timp ce nu avem nicio problemă cu bărbații care poartă barbă. Strâmbăm din nas când ne uităm la pantofii sau sandalele pe care le poartă femeile și care costă câteva sute de lei, însă nu avem niciun deranj dacă un bărbat apare cu o mașină de 50.000 Euro.

Pe de altă parte, s-a creat o cultură sau subcultură care pretinde ca prezbiterii să trăiască la un nivel material mai jos decât oricare alt membru al bisericii. Apar tot felul de comparații între slujba predicării și construcții, între evanghelizare și IT sau între ceea ce înseamnă lucrarea Domnului și de ceea ce înseamnă orice alt lucru considerând că cine lucrează în domeniul laic are tot dreptul de a fi mai puțin modest decât cel care lucrează în Evanghelie.

 În privința prezbiterilor consider că lucrurile stau în felul următor: nu le este dat prezbiterilor să fie judecători și să stabilească nivelul de modestie în dreptul fiecărui membru al bisericii. Prezbiterii sunt chemați să trăiască în modestie fără însă a se putea impune o limită prin care să spunem că până aici e modestia și ce trece peste ea este opusul ei. Cred că nivelurile de modestie sunt diferențiate de la caz la caz. Avem prezbiteri care au firme și care câștigă mii sau zeci de mii de euro, avem și prezbiteri care trăiesc dintr-un venit mic.

Modestia este o atitudine personală a inimii. Lipsiți de modestie pot fi și cei săraci și cei bogați, și cei bolnavi și cei sănătoși, și femeile și bărbații, și copiii și adulții, și cei care stau în băncile bisericii fără să facă nimic, dar și cei care slujesc. Când un păstor, un prezbiter, se află într-o relație de credință cu Dumnezeu, el va înțelege și va ști care este nivelul material la care trebuie să trăiască astfel încât să fie caracterizat de modestie, mai întâi înaintea Domnului, iar apoi față de cei de lângă el.  

 

Încheiere

Toate aceste străduințe le putem avea pentru o perioadă, însă vine vremea când vom primi răsplata pentru toate străduințele noastre sfințite și desăvârșite de către Dumnezeu. Până atunci, după toată osteneala dată, nu ne rămâne decât să spunem că suntem „robi netrebnici”.