Pasiune pentru Împărăție

Pasiune pentru Împărăție

„Ucenicii Lui și-au adus aminte că este scris: «Râvna pentru casa Ta mă mănâncă pe mine».” – Evanghelia după Ioan 2:17

        

            Afirmația pe care ucenicii o fac despre Învățătorul lor este una care oferă, celui care își face timp pentru aceasta, un timp și un spațiu de meditare și analiză cu privire la motivațiile care stau în spatele tuturor gândurilor, atitudinilor și acțiunilor pe care cineva le are sau le întreprinde la un moment dat. Ce au văzut ucenicii la Domnul Isus astfel încât aceștia sunt determinați să aibă acest moment de reflecție cu privire la El? În ce fel ceea ce a zis și a făcut Domnul Isus în această ipostază a constituit pentru ucenici un moment de revelație cu privire la Cel pe care ei Îl urmează? Și, în final, cum ar trebui să fie afectată viața urmașilor Domnului Isus din această perioadă a istoriei de modul în care Domnul lor S-a raportat la Dumnezeu Tatăl și la tot ceea ce Îi aparține? Sunt întrebări care își caută răspuns și la care trebuie să se încerce să se ofere unul potrivit cu nevoia bisericilor creștine după Evanghelie de azi.

            Din perspectiva lui Ioan, acesta este unul dintre episoadele importante din viața Domnului Isus, având în vedere afirmația pe care o face în finalul Evangheliei pe care o scrie: „Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeți că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu și crezând, să aveți viața în Numele Lui.! (Ioan 20:30-31). Această concluzie legată de perspectiva pe care Ioan, apostolul iubirii, o aduce cu privire la Domnul Isus este una care solicită o atenție sporită asupra lucrurilor scrise, pentru că ele afectează destinul etern al celor care vor accepta sau ignora ceea ce a fost scris, ele încadrându-se în acest scop pe care el îl are cu scrierea pe care o supune atenției publicului larg.

            Din punct de vedere istoric, percepția cu privire la ceea ce reprezintă casa lui Dumnezeu a cunoscut o anumită variație. La începutul creației, Dumnezeu se întâlnea cu omul în răcoarea zilei, fără a se face o specificație clară cu privire la locul unde avea loc această întâlnire, ci o desemnare a importanței întâlnirii. După căderea omului în păcat, o serie de oameni ai credinței construiesc altare ca o dorință de a se întâlni cu Dumnezeu, chiar și într-un context sacrificial, cu Iacov punând o piatră de aducere aminte și afirmând că aceasta este casa lui Dumnezeu, Betel. Apoi, după eliberarea evreilor din Egipt, Dumnezeu îi oferă lui Moise planuri detaliate cu privire la felul în care trebuia să arate cortul întâlnirii, locul unde ei aveau să-L întâlnească pe Eliberatorul lor și să-I aducă jertfe. În final, la inițiativa lui David și potrivit cu planurile oferite de Dumnezeu, se ajunge la o clădire construită din piatră care-I va fi dedicată lui Dumnezeu și care va cunoaște reparații succesive, ajungându-se la ceea ce evreii aveau în timpul Domnului Isus și de care și ucenicii Lui erau foarte mândri (Luca 21:5), la fel ca toți ceilalți evrei.

            Din punct de vedere al semnificației, casa lui Dumnezeu era locul în care omul putea să se întâlnească cu Dumnezeu, să I se închine și să-I aducă jertfele și darurile potrivite perioadei pe care o trăia. Aceasta este experiența pe care o are Iacov atunci când fuge din casa tatălui său Isaac și care îl face să declare „cu adevărat, Domnul este în locul acesta și eu n-am știut” (Geneza 28:16b). Acest lucru arată că Dumnezeu nu este condiționat de un loc anume, ci El poate fi întâlnit în locuri și situații neașteptate, situații care pot aduce schimbări radicale în viața acelora care conștientizează importanța evenimentului prin care trec.

            Din nefericire, de-a lungul istoriei, se observă un transfer din perspectiva importanței de la Proprietarul casei la casa însăși, lucru care nu a fost îngăduit de Dumnezeu de la început și care în final i-a condus pe evrei să fie mai atenți la clădirea făcută din piatră decât la Cel cu care ei trebuiau să se întâlnească acolo. Acest lucru se vede atunci când Domnul Isus le spune contemporanilor Săi „stricați Templul acesta și în trei zile îl voi ridica” (Ioan 2:19b), iar evreii se simt iritați de această afirmație, deși, așa după cum explică evanghelistul Ioan, El le vorbea despre Templul trupului Său. Evident că nu este nici prima nici ultima ocazie în care Domnul Isus le vorbește despre o realitate spirituală, iar ei încearcă să atașeze o semnificație fizică acestor cuvinte ale Domnului Isus.

            Când ucenicii Domnului Isus redau citatul din Psalmul 69, unul dintre psalmii mesianici, și îl asociază cu Învățătorul lor, nu este foarte clar ce înțeleg ei la momentul în care are loc acțiunea. Ei văd pasiunea cu care Domnul Isus vrea să facă ordine în ceea ce se întâmplă în Templu, dar se pare că în aceasta și ei văd o dedicare a Lui pentru Templul fizic, la fel ca toți ceilalți evrei din avea vreme; dar ceea ce aduce schimbarea la nivelul înțelegerii lor este învierea și toate schimbările spirituale pe care aceasta le aduce în inima celui care crede în înviere. Acțiunea Domnului Isus de a-i alunga pe negustori din incinta Templului avea menirea de a le arăta celor din vremea Lui că în locul în care ei trebuiau să se întâlnească cu Dumnezeu ei nu puteau face comerț în locul închinării. Este cât se poate de adevărat că acest amestec nu s-a produs peste noapte, dar în același timp a venit ca un răspuns pragmatic la nevoia pe care o aveau cei care veneau la Templu ca să aducă jertfe. Era mult mai facil să cumpere un animal la Ierusalim ca să-l aducă jertfă decât „să se chinuie” să care acel animal de acasă, ceea ce pentru unii reprezenta un drum foarte lung. Se prea poate ca de la un moment dat, cei care făceau acel comerț, în colaborare cu preoții de la Templu, să prezinte soluția cumpărării ca singura acceptabilă din perspectiva jertfei fără cusur care trebuia adusă.

            Ar fi foarte simplu și la îndemână să se aducă acuze la adresa acelora care au schimbat închinarea care trebuia adusă la Templu, dar acest demers nu ar aduce decât o îndreptățire de sine a celor care ar porni pe acest drum. La fel cum apostolul Pavel le atrage atenția celor din Corint că ceea ce s-a întâmplat în istoria evreilor trebuia să fie o experiență din care ei să învețe ceva, la fel trebuie privit și acest moment descris de Ioan din viața Domnului Isus, pentru că oricine și în orice vreme se prea poate să dea importanță mai mare elementelor vizibile din închinare decât Celui căruia I se datorează aceasta.

            Trăirile ucenicilor din timpul umblării lor cu Domnul Isus sunt intense, pline de emoție și uneori contradictorii. Sunt puși în dificultate de ceea ce spune și face Învățătorul lor și sunt gata să tragă concluzii pripite cu privire la Acesta. Dar, așa cum a mai fost menționat anterior, învierea și credința în înviere este ceea transformă complet modul lor de a gândi și acționa. După înviere nu este nimic care i-ar putea muta de pe traiectoria pe care au pornit. Pasiunea lor pentru Dumnezeu și pentru Împărăția Lui care va veni îi pune în mișcare și îi determină să ducă mesajul Evangheliei la aceia care au nevoie de el. Nici chiar amenințarea cu moartea nu poate determina să abandoneze proiectul încredințat de Domnul Isus. Citind întreg Noul Testament pot fi observate multe situații dificile prin care trec apostolii și cei care au crezut propovăduirea lor, dar perspectiva eternității petrecute în prezența lui Dumnezeu îi face să rămână fermi de partea lui Dumnezeu și să își continue lucrarea de propovăduire a Evangheliei.

            Astăzi sunt vremuri interesante și ar fi bine ca toți aceia care își atribuie numele de copii ai lui Dumnezeu să fie atenți la ceea ce se întâmplă în ei, în jurul lor și să înțeleagă ceea ce trebuie făcut în această perioadă. Sunt suficient de multe cazuri în care se pune un foarte mare accent pe clădirea în care au loc întâlnirile bisericii răscumpărate prin sângele Domnului Isus, ajungându-se la situația în care aceasta este considerată un loc sfânt (oare ce o însemna aceasta?), evident fără a verbaliza acest lucru, dar având o atitudine care conduce la această concluzie. Aceasta nu înseamnă că locul de întâlnire trebuie desconsiderat, ci că el trebuie văzut așa cum este: o facilitate pe care Dumnezeu o pune la dispoziția celor care au crezut pentru a se întâlni, pentru a se închina împreună și pentru a se încuraja unii pe alții de a continua să meargă pe calea pe care au pornit.

            Râvna pentru casa lui Dumnezeu se poate traduce azi cu disponibilitatea fiecărui credincios în parte de a-și împlini rolul în Trupul Domnului Isus astfel încât biserica să continue să crească atât din punct de vedere al maturității, cât și din punct de vedere numeric. Pasiunea pentru Împărăție trebuie să fie reflectată în gândirea, atitudinile și acțiunile pe care urmașii lui Hristos de azi le au atât unii față de alții, cât și față de cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu astfel încât cei care ajung la o întâlnire de părtășie a bisericii să exclame ca Iacov odinioară: „cu adevărat, Domnul este în locul acesta și eu n-am știut”. Întâlnirile bisericii trebuie să fie acele ocazii în care oamenii să fie puși legătură cu Dumnezeu și în care ei să înțeleagă și să simtă nevoia de a recunoaște autoritatea Domnului Isus asupra vieților lor și nevoia ca păcatele lor să fie iertate de Acela care vrea și poate să facă aceasta.

            Pasiunea pentru Împărăție trebuie să îi determine pe cei care fac parte din ea să se unească și să lupte împotriva tuturor comploturilor pe care Satan le ridică împotriva lor și nu să îi aducă în situația de a se lupta unii cu alții. Lupta pe care urmașii Domnului Isus o au de dus nu este împotriva cărnii și sângelui (adică a oamenilor de lângă ei), ci ea este o luptă spirituală care trebuie dusă cu arme spirituale.

            Pasiunea pentru Împărăție trebuie să conducă la o disponibilitate tot mai mare de a studia Cuvântul lui Dumnezeu la nivel individual, dar și în părtășia celor credincioși adevărului. Pasiunea pentru Împărăție trebuie să îi determine pe ucenicii de azi să apeleze cât mai des la rugăciune și la post, și aceasta nu ca o modalitate prin care să-L oblige pe Dumnezeu să facă ceea ce vor ei, ci ca una prin care să înțeleagă ce au ei de făcut și cum se pot încadra cel mai bine în ceea ce cere Dumnezeu de la ei.

            Pasiunea pentru Împărăție trebuie să conducă la dorința de a părăsi zona de confort personal și de a merge pe câmpul de luptă al Evangheliei și de a duce mesajul ei la cei care au nevoie. La a fi dispuși să sacrifice timp și tot ceea ce este necesar pentru ca acest lucru să se întâmple. La a înțelege că înzestrările spirituale pe care Dumnezeu le-a pus în fiecare prin Duhul Sfânt trebuie folosite pentru binele celorlalți credincioși și la a evita să se folosească diferite pretexte, cum ar fi și implicarea în propria familie (care este importantă!) ca o scuză pentru lipsa de implicare în biserică, iar aceasta să fie văzută, așa cum spunea cineva, ca familia mare în care fiecare credincios a fost așezat.

            Concluziile le poate trage fiecare cititor în dreptul lui, dar ele trebuie să conducă la această dedicare față de Împărăția lui Dumnezeu și valorile pe care El le-a așezat în ea. La fel cum Domnul Isus a fost dedicat lui Dumnezeu și Împărăției Lui, la fel cum apostolii și toți ceilalți ucenici din vremea lor au fost dedicați acelorași lucruri ca Învățătorul lor, la fel și urmașii Lui de azi trebuie să fie conduși de aceleași valori și idealuri, iar Pasiunea pentru Împărăție să se concretizeze în atitudini, vorbe și acțiuni potrivite cu aceasta.