Calea -intrarea pe poarta îngustă

CALEA: Intrarea pe poarta îngustă

 

Intrăm pe multe uși zilnic, fără a marca lucrul acesta printr-un moment solemn. Memorabilă este doar intrarea pentru prima dată într-o clădire cu semnificații speciale.  De regulă intrările mai importante sunt identificate prin semne și inscripții.

La finalul Predicii de pe Munte, Domnul Isus folosește imaginea ușii pentru a-și îndemna ascultătorii să devină ucenicii Săi. Transpusă în termenii imaginii, aceasta însemna să se intre pe ușa cea strâmtă și să se umble pe calea cea îngustă, indiferent cât de puțini călători umblau pe ea. Ușa strâmtă vorbește despre intrarea individuală și fără calabalâc. Tema ușii revine în discursul Domnului Isus și mai târziu: „Eu sunt poarta oilor. Dacă intră cineva prin Mine va fi mântuit. [...] Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun își dă viața pentru oi” (Ioan 10:9, 11).

Alții refuzau să intre deși înțelegeau chemarea. Domnul le adresa fariseilor cuvinte de mustrare pentru că nu intrau în Împărăție și îi împiedicau și pe alții să intre (Mt. 23:13). Cu altă ocazie, Domnul îi mustra pe farisei pentru că erau preocupați de o religie a aparențelor, pe când în Împărăția lui Dumnezeu se intra prin silire, prin constrângere (Luca 16:16). O tradiție românească de traducere a Bibliei, preluată și de Cornilescu, redă aici verbul grecesc biadzomai prin „a da năvală”, însă îngrămădirea sugerată de năvălire nu are nicio legătură cu intrarea în Împărăție, pentru că Domnul a explicat foarte clar că sunt puțini cei ce o află. Probabil că ideea de repezire sau de forțare a intrării se potrivește mai bine contextului mântuirii unui om convins de Duhul Sfânt cu privire la urgența iertării lui Dumnezeu.

Odată ce Domnul S-a înălțat, Duhul a preluat locul Său: „Prin [Cristos] și unii și alții avem intrare la Tatăl într-un Duh” (Ef. 2:18). Chiar de la intrare, Duhul este prezent și implicat în acțiunea omului. Duhul Sfânt trimis de Domnul de la Tatăl, trebuie să continue lucrarea Fiului, așa că el aduce cunoaștere de Dumnezeu, credință și pocăință. Așadar, nu suntem niciodată singuri în acest proces, ci suntem întotdeauna asistați de Duhul lui Dumnezeu.

În Călătoria pelerinului, Creștinul convins de Duhul că trebuie să plece spre patria cerească este încurcat de unele personaje (Încăpățânatul, Docilul, Înțeleptul lumesc) și este asistat de altele (Evanghelistul, Ajutorul, Voie-bună, Interpretul). Abia după ce intră pe poarta îngustă, Creștinul ajunge la cruce și scapă de povara vinovăției. Nu cred că poate intra cineva pe Calea Domnului și să umble pe ea fără să fi scăpat de povara vinovăției mai întâi.

Așadar, intrarea pe ușa cea strâmtă este o metaforă pentru începutul vieții de ucenic al Domnului. În cele ce urmează voi urmări ce spune Scriptura că se întâmplă la începutul vieții omului care devine ucenicul Domnului Isus.

 

1. CHEMAREA

Domnul îi invita pe oameni să fie ucenicii Săi prin cuvintele următoare: „Vino după Mine! Urmează-Mă!” Aceasta presupunea să renunțe la planurile lor, la ocupațiile lor, la prioritățile lor pentru a petrece timp cu Domnul, în lucrarea Sa de predicare itinerantă. În cazul nostru, chemarea lui Cristos nu presupune să renunțăm la toate lucrurile din viața noastră, decât la cele păcătoase. Apostolul Pavel ne clarifică că fiecare poate rămâne în starea în care a fost surprins de chemarea Domnului. Statutul social, ocupația și starea civilă nu trebuie schimbate datorită convertirii la creștinism (1Cor. 7:17-24).

Chemarea o face Dumnezeu (Gal. 1:6; Ef. 4:1; 1Tes. 2:12), nu pentru meritele noastre personale, ci pentru că așa a hotărât Dumnezeu (2Tim. 1:9). Așa cum evreii au fost aleși și invitați să devină poporul lui Dumnezeu fără merite personale (Deut. 7:6-8, număr; 8:17-18, abilități; 9:5-7, virtuți), nici neevreii nu au merite personale.

Totuși, ca să poată pricepe chemarea, omul trebuie mai întâi să fie ajutat să priceapă lucrarea lui Dumnezeu, trebuie înviat dintre cei morți (Ef. 2:1-5). Omul firesc nu poate înțelege prin efort propriu lucrarea lui Dumnezeu. Din contră, i se pare o nebunie (1Cor. 2:14). Această incapacitate gravă a omului se datorează atât omului care se strică și se îndepărtează în mod constant de Dumnezeu, cât și diavolului care îi orbește mintea să nu priceapă Evanghelia (2Cor. 4:3-4).

Pavel detaliază condiția deplorabilă a omului fără Dumnezeu și subliniază că, deși are la îndemână amprenta lui Dumnezeu în creație și în conștiință, omul L-a exclus pe Dumnezeu, mintea lui s-a întunecat, a creat dumnezei după chipul și asemănarea lui și s-a afundat în păcat (Rom. 1:18-21).

Evreii L-au tratat pe Dumnezeu cum au făcut și neamurile și au ajuns să se afunde în păcate. Lipsit de Duhul Sfânt, evreul doar se împotrivește lui Dumnezeu și se împietrește (Fapte 7:51). Situația evreilor este asemănată cu condiția lui Moise coborând cu Legea de pe munte. Evreii au un văl peste ochi care îi împiedică să înțeleagă planul mântuirii. Această capacitate este primită doar prin Duhul, pentru că unde este Duhul este eliberare de neînțelegerea Scripturilor. Creștinii pot să-l găsească pe Cristos în Sfintele Scripturi doar prin Duhul, prin care și sunt transformați (2Cor. 3:14-18).

Nici măcar omul preocupat de cele sufletești sau erudiții nu pot să priceapă mesajul Evangheliei, deci nu se pot converti singuri fără ajutorul lui Dumnezeu (1Cor. 2:6-16). Înțelegem de aici că deși au capacitatea necesară pentru a pricepe Cuvântul lui Dumnezeu (simțuri și minte), oamenilor le lipsește asistența Duhului în interpretarea Cuvântului.

Ceea ce îi deosebea pe credincioși de cei necredincioși era tocmai primirea Cuvântului cu bucurie, iar aceasta nu se putea realiza decât prin Duhul Sfânt (1Tes. 1:6). Desigur înțelegerea Cuvântului este precedată de proclamarea mesajului (fie prin mărturie, sau prin predică). Tocmai de aceea mesajul trebuie adus prin Duhul (1Tes. 1:5; Rom. 15:17-19). În ce consta această putere a Duhului Sfânt? Duhul Sfânt îi conferea apostolului puterea de persuasiune pentru a comunica Cuvântul ascultătorilor. De partea ascultătorilor, mesajul mântuirii are un efect discriminatoriu pentru că este recepționat diferit: pentru cei mântuiți este chiar puterea lui Dumnezeu, pentru cei nemântuiți este o nebunie (1Cor. 1:18-31). Tot la fel mărturia credinciosului este o mireasmă pentru confrații săi, iar pentru cei necredincioși este o miasmă aducătoare de moarte (2Cor. 2:14-17).

După ce a militat împotriva Domnului, fără o chemare din partea Domnului, fără harul Său, Pavel nu avea cum să recunoască neasistat faptul că Isus este Mesia anunțat de Scripturi și Dumnezeul adevărat (1Cor. 15:7). Pe drumul Damascului este oprit cu autoritate de Domnul, este trântit la pământ, orbit și înfruntat cu privire la intențiile sale. Apoi Saul din Tars are două întrebări: „Cine ești?” care țintește spre cunoaștere și „Ce vrei să fac?”, spre smerire.

Ascultătorii lui Petru la Cincizecime pun întrebarea: „Fraților, ce să facem?” arătând astfel că au înțeles mesajul și disponibilitatea de a primi soluția lui Dumnezeu (Fapte 2:37-39). Corneliu și ai lui au trimis după Petru să îi ajute să înțeleagă Evanghelia și primesc fără discuții soluția lui Dumnezeu (Fapte 10:43). Temnicerul din Filippi este cercetat de Dumnezeu prin cutremur și-i pune lui Pavel întrebarea: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” (Fapte 16:30-32). Cum răspunde omul la chemarea lui Dumnezeu? Scriptura ne spune că prin credință și pocăință.

 

2. CREDINȚA

Unii subliniază atât de mult importanța credinței, negând rolul faptelor în vederea mântuirii, încât ajung să transforme credința în acea unică realizare omenească care le poate garanta mântuirea. Dacă omul are cu ce se laude înainte lui Dumnezeu, fie și cu credința lui minionă, cât un grăunte de muștar, atunci mântuirea nu mai este prin har, ci prin eforturile omului. Totuși, dacă credința nu este contribuția omului, atunci Dumnezeu nu poate să învinovățească pe nimeni pentru că nu a crezut. Este credința un dar de la Dumnezeu sau o realizare omenească?

Credința este acceptarea rațională a soluției lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor noastre, dar și încrederea în aceasta. Așadar este atât un exercițiu mental cât și un act al voinței. Totuși această credință nu operează cu date științifice, pentru că acceptă lucruri care sunt dincolo de capacitatea științei de a le explica și din afara experienței umane. Așa sunt Dumnezeu, îngerii, originea lumii și realitățile lumii de dincolo, dar și promisiunile lui Dumnezeu care sunt împotriva cursului natural al lucrurilor, împotriva statisticilor și a tiparelor realizate în baza experienței. Dictonul care compactează cel mai mult conținutul credinței creștine este următorul: „Isus este Domnul”. Cu privire la afirmarea convingătoare a divinității lui Isus, Apostolul Pavel este foarte clar că nu se poate face decât prin Duhul Sfânt (1Cor. 12:3).

Credința este precedată de înțelegerea Evangheliei predicate și garantează pecetluirea cu Duhul Sfânt (Ef. 1:13). Pecetluirea cu Duhul Sfânt înseamnă garanția mântuirii. Textul din Efeseni 1 este complicat datorită expresiei „în El” repetată de 11 ori, care reprezintă unirea cu Cristos a celui credincios. Nimic din ceea ce face credinciosul sau îi face Dumnezeu credinciosului nu are loc decât în uniune cu Cristos, adică ni se întâmplă nouă cum i s-a întâmplat Lui, în măsura în care suntem dedicați lui Cristos. Scopul lui Dumnezeu este de a le uni toate lucrurile în Cristos, adică sub guvernarea unui singur (Ef. 1:10).

În Ef. 2:8-10 Pavel atrage atenția asupra providenței lui Dumnezeu în privința mântuirii omului. Când spune „Prin har ați fost mântuiți, prin credință, și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu” (Ef. 2:8), pronumele demonstrativ „acesta” este un neutru în grecește, iar „harul” și „credința” sunt substantive feminine. Înseamnă că „acesta” se referă la întreaga situație, adică la primirea mântuirii în mod gratuit prin credință. Mântuirea lui Dumnezeu nu este prin merite personale, deci nici credința nu poate fi invocată ca o realizarea personală.

Așa se face că Luca formulează experiența noilor convertiți din Antiohia Pisidiei astfel: „toți cei ce erau desemnați pentru viață veșnică au crezut” (Fapte 13:48). După Iuda, credința este un dar irevocabil dat de Dumnezeu sfinților (v. 3). Aici termenul „sfinții” îi desemnează pe chemați, iubiți și păstrați (v. 1). Pavel consideră că până și măsura credinței este dată tot de Dumnezeu (Rom 12:3).

 

POCĂINȚA

În mărturisirea de credință a Creștinilor după Evanghelie pocăința este identificată, fără alte precizări și dezlegări, drept momentul inițial al procesului de mântuire când omul primește îndreptățirea lui Dumnezeu. Fr. Ieremia Rusu evidențiază că atât pocăința cât și credința sunt concomitent un dar al lui Dumnezeu și responsabilitatea omului (Bazele biblice ale dogmaticii creștine după Evanghelie, p. 186).

Să privim îndeaproape la mărturia Sfintelor Scripturi. În Vechiul Testament au fost personaje celebre, unele regăsite chiar în lista eroilor credinței din Evrei 11, care nu au mai găsit resurse pentru pocăință și au murit tragic, deși eroic. Este vorba despre Samson și Saul. Spre deosebire de ei, regele David este confruntat de profetul Natan cu privire la păcatele sale și se pocăiește. Cum a reușit David ceea ce nu au reușit nici Samson nici Saul? A fost David mai isteț, mai abil? A avut un caracter mai labil psihic, mai melancolic? David recunoaște în rugăciunea sa din Ps. 51:10 că există o legătură între pocăința sa și Duhul lui Dumnezeu.

Câți oameni dintre cei ce fugeau cu grămada să fie botezați de Ioan la Iordan se și pocăiau? Ioan le spunea: „Eu vă botez cu apă spre pocăință”. Pe unii Ioan însuși i-a respins la botez și le-a cerut să facă fapte vrednice de pocăință. Până la urmă pocăința preceda botezul și, în același timp, urma botezul. Domnul Isus sublinia că misiunea sa este de a chema la pocăință pe cei păcătoși, nu pe cei „drepți”, adică cei care se credeau așa (Mt. 9:13). Scriptura afirmă că toți oamenii sunt păcătoși, că nu este niciunul drept. Atunci cum ajung unii la convingerea că sunt păcătoși, iar alții își păstrează convingerea că sunt fără păcat?

Apostolul Petru afirmă despre Isus că este mijlocul prin care Dumnezeu a dat lui Israel pocăința și iertarea de păcate (Fapte 5:31). Cu alte cuvinte nu sângele sacrificiilor din Ziua Ispășirii garantează iertarea păcatelor, ci moartea ispășitoare a lui Cristos, iar Domnul le-a dat chiar și evreilor un temei legitim pentru iertarea păcatelor. Apostolii și prezbiterii din Ierusalim constată că „Dumnezeu a dat și neamurilor mântuirea” (Fapte 11:18). Totuși, când Ap. Pavel îl consiliază pe Timotei îl avertizează că trebuie să fie îngăduitor cu cei ce se împotrivesc Evangheliei, „în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăința, ca să ajungă la cunoașterea adevărului, să-și vină în fire și să scape din capcana diavolului, în care au fost capturați ca să-i facă voia” (2Tim. 2:25-26). Se pare că omul nu este lăsat singur să-și rezolve singur problema pocăinței, ci Dumnezeu asistă și în această privință. Bunătatea lui Dumnezeu ar trebui să fie un stimulent înspre pocăință (Rom. 2:4), dar omul fie nu înțelege pocăința, fie nu pricepe bunătatea lui Dumnezeu.

Oare susține Noul Testament relația dintre pocăință și Duhul Sfânt, așa cum apărea în Psalmul 51:10? Cel mai relevant pasaj în această privință este Ioan 16:8-15, acolo unde Domnul precizează lucrarea Duhului Sfânt ce va prelua mandatul Domnului după înălțarea Sa. Duhul va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul, dreptatea și judecata. Aici Duhul îndeplinește rolul unui procuror și demonstrează vinovăția oamenilor la trei capitole: necredința în dumnezeirea lui Isus (Ioan 3:18; 8:24), blasfemia cu privire la natura păcătoasă a lui Isus, infirmată de faptul că Dumnezeu L-a înălțat la cer (Ioan 9:24), falsul și uzul de fals practicat de diavol pentru a înșela umanitatea (Ioan 8:44; 12:31). Din moment ce Domnul înviat nu se arată lumii, iar Duhul coborât de la Tatăl nu este dat lumii, cum poate face el această lucrare de convingere? Numai când lucrează pocăința în cei aleși, adică atunci când lucrează convingerea de necredință, blasfemie și acceptarea minciunilor celui rău în oamenii păcătoși hotărâți de Dumnezeu să primească mântuirea.

 

 

Concluzie

Intrarea pe ușa cea strâmtă coincide cu începutul lucrării Duhului Sfânt în om, care face omul conștient de chemarea lui Dumnezeu la mântuire, îi dă credință, umilință și pocăință. Prin Duhul Sfânt omul este capacitat de la bun început să înțeleagă lucrările lui Dumnezeu, să-și dorească a face pace cu Dumnezeu și a fi primit în familia lui Dumnezeu. Atunci când se roagă pentru mântuirea altora, toți creștinii, indiferent cât de mare cred ei că este contribuția lor la mântuire (sinergisți și monergiști deopotrivă) cred în harul lui Dumnezeu și în contribuția covârșitoare a lui Dumnezeu în primirea mântuirii. Aceasta a fost realitatea și în cazul nostru: El ne-a ales, a pregătit toate condițiile să intrăm pe Cale și să rămânem pe ea. Nu avem nevoie de ajutorul nimănui să ne câștigăm dreptul de a fi condamnați la pierzare veșnică, dar câștigarea mântuirii necesită intervenția lui Dumnezeu în viața noastră.

 

Silviu Tatu