BISERICA – COMUNITATEA FRĂȚEASCĂ A CELOR CREDINCIOȘI

BISERICA – COMUNITATEA FRĂȚEASCĂ A CELOR CREDINCIOȘI

 

Introducere

Biserica este comunitatea poporului răscumpărat al lui Dumnezeu, alcătuită din toți cei care s-au încrezut cu adevărat numai în Hristos pentru mântuirea lor (Ioan 1:10-13), care au fost născuți din nou din Ziua Cincizecimii (Faptele Apostolilor 2) până la Revenirea Domnului Isus (1 Corinteni 15:52), uniți împreună în Hristos prin botezul Duhului Sfânt (1 Corinteni 12:12, 13) în Trupul duhovnicesc al lui Hristos, al cărui Cap este El Însuși (Efeseni 1:22, 23). Legăturile strânse dintre membrii bisericii izvorăsc din faptul că toți aceștia sunt frați și surori înfiați în familia lui Dumnezeu (Romani 8:15; Efeseni 1:5) și mădulare în Trupul lui Hristos (1 Corinteni 12). Identitatea comunității creștine este întemeiată pe Persoana și lucrarea lui Hristos și, prin urmare, transcende orice deosebire pământească de rasă, clasă, cultură, sex sau naționalitate (Galateni 3:28). Atunci când creștinii se iubesc și se prețuiesc unii pe alții supunându-se domniei lui Hristos, ei sunt o preînchipuire a realităților cerești care vor fi descoperite la vremea rânduită de Dumnezeu.

Chiar dacă există o singură biserică – comunitatea globală a credincioșilor de pe pământ și a celor aflați deja în slavă – în această lume biserica unică a lui Hristos ia forma a nenumărate biserici locale, fiecare dintre ele trebuind privită ca un microcosmos și o mostră a bisericii universale (1 Corinteni 1:1, 2).

Cuvântul românesc „biserică” provine din latinescul basilica, însă echivalentul termenului biserică în Noul Testament grecesc este ekklēsia, deseori tradus cu adunare. Articolul de față își propune să analizeze înțelesul acestui cuvânt în perioada precreștină și cea creștină, așa cum este el folosit în Noul Testament, să definească biserica în calitate de comunitate frățească, rolul comunității creștine în societate, nevoia de a se consolida duhovnicește și de a fi un zid de apărare împotriva forțelor răului.

 

I. Înțelesul termenului ekklēsia în perioada precreștină

Chiar dacă ekklēsia a devenit cu timpul un termen prin excelență creștin, el are propria istorie precreștină. De pildă, traducătorii Septuagintei (LXX) au folosit cuvântul ekklēsia cu referire la adunarea sau comunitatea lui Israel, ca popor al lui Dumnezeu. În acest sens este folosit și de martirul Ștefan în Faptele Apostolilor 7:38, unde îl descrie pe Moise ca fiind cel ce era „în adunarea israeliților din pustie”.

Termenul ekklēsia este folosit și cu referire la „adunarea legiuită” (vezi Faptele Apostolilor 19:39) a comunității din Efes, convocată pentru a discuta și a lua unele hotărâri importante. Astfel, cuvântul ekklēsia a intrat în istoria creștină cu referire deopotrivă la greci și evrei. În cazul grecilor, el sugera o societate democratică autonomă; iar pentru evrei, o societate teocratică ai cărei membri erau supuși voii lui Dumnezeu, Împăratul ceresc.

Așadar, se poate spune că istoria precreștină a cuvântului are o legătură directă cu semnificația lui creștină, fiindcă și biserica Noului Testament este o comunitate a celor care sunt cu „adevărat slobozi” (vezi Ioan 8:36), întotdeauna conștienți că propria libertatea izvorăște din ascultarea de Împăratul lor.

 

II. Înțelesul termenului ekklēsia în perioada bisericii

Chiar dacă termenul ekklēsia a fost folosit și cu alte înțelesuri, Biserica, așa cum este ea înfățișată pe paginile Noului Testament, nu a existat în vremurile Vechiului Testament, ea fiind întemeiată abia în Ziua Cincizecimii (Faptele Apostolilor 2). Însuși Domnul Isus Hristos a spus: „Voi zidi Biserica Mea” (Matei 16:18), și aceasta a fost lucrarea Sa specială. Din cuvintele lui Hristos reiese că biserica era o lucrare viitoare, deosebită în unele privințe de Împărăția despre care a propovăduit El.

Privind în Scripturi, observăm să sunt patru dovezi în sprijinul acestei concluzii:

(1) Domnul Isus Hristos a declarat: „Voi zidi Biserica Mea” (Matei 16:18). El nu a spus că va continua să adauge ceva la altceva deja existent, ci că va face ceva nou care încă nu exista la vremea aceea.

(2) Biserica nu putea avea un Cap funcțional decât după Învierea lui Hristos; prin urmare, ea nu a putut exista decât la un timp după învierea Lui dintre cei morți: „… după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfășurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morți și L-a pus să șadă la dreapta Sa, în locurile cerești, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie și de orice nume care se poate numi nu numai în veacul acesta, ci și în cel viitor. El I-a pus totul sub picioare și L-a dat căpetenie peste toate lucrurile Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce împlinește totul în toți” (Efeseni 1:19-22).

(3) Biserica nu ar fi putut fi un Trup operațional cu daruri duhovnicești funcționale decât după Înălțarea lui Hristos la ceruri, la dreapta măririi: „Dar fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos. De aceea este zis: «S-a suit sus, a luat robia roabă și a dat daruri oamenilor.» Și acest: «S-a suit» ce înseamnă decât că înainte Se coborâse în părțile mai de jos ale pământului? Cel ce S-a coborât este același cu Cel ce S-a suit mai presus de toate cerurile, ca să umple toate lucrurile. Și El a dat pe unii apostoli, pe alții proroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos” (Efeseni 4:7-12).

De asemenea, din Scripturi reiese că biserica este distinctă de Israel, întrucât ea a luat ființă abia în Ziua Cincizecimii și, prin urmare, nu a existat în perioada Vechiului Testament. Deosebirea aceasta reiese în primul rând din faptul că în Noul Testament Israelul firesc și neamurile sunt puse în contrast după întemeierea bisericii (vezi Faptele Apostolilor 3:12; 4:8, 10; 5:21, 31, 35; 21:19). Apoi, observăm că Israelul firesc și biserica se deosebesc lămurit, arătând că biserica nu este Israel: „Să nu fiți pricină de păcătuire nici pentru iudei, nici pentru greci, nici pentru Biserica lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:32). Prin urmare, deosebirea aceasta făcută de apostolul Pavel nu ar avea sens dacă Israel și biserica ar fi una.

 

III. Definirea Bisericii în calitate de comunitate frățească

Scriptura susține ideea de comunitate frățească. Bunăoară, prorocul Amos punea următoarea întrebare retorică: „Merg oare doi oameni împreună fără să fie învoiți?” (Amos 3:3), iar psalmistul exclama: „Iată ce plăcut și ce dulce este să locuiască frații împreună!” (Psalmul 133:1). Cât despre primii creștini, doctorul Luca a scris: „Cei ce au primit propovăduirea lui au fost botezați; și în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adăugat aproape trei mii de suflete. Ei stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii și în rugăciuni. […] Toți împreună erau nelipsiți de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă și luau hrana cu bucurie și curăție de inimă. Ei lăudau pe Dumnezeu și erau plăcuți înaintea întregului norod. Și Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiți” (Faptele Apostolilor 2:42-47). De asemenea, citim: „După ce li s-a dat drumul, ei s-au dus la ai lor și le-au istorisit tot ce le spuseseră preoții cei mai de seamă și bătrânii. Când au auzit ei aceste lucruri, și-au ridicat glasul toți împreună către Dumnezeu […]” (Faptele Apostolilor 4:23, 24). Apoi, „În ziua dintâi a săptămânii, eram adunați laolaltă ca să frângem pâinea […]” (Faptele Apostolilor 20:7). „Pentru ca toți împreună, cu o inimă și cu o gură, să slăviți pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos” (Romani 15:6). Aceste versete și multe altele susțin ideea de comunitate, a cărei  trăsătură esențială este unitatea.

Potrivit Scripturii, biserica este comunitatea oamenilor născuți din nou de Duhul Sfânt prin credința în jertfa Domnului Isus Cristos, uniți și orânduiți sub o cârmuire duhovnicească pentru îndeplinirea unui țel întreit: (1) preamărirea lui Dumnezeu prin închinare; (2) zidirea sufletească a credincioșilor pe credința lor preasfântă prin învățătură și părtășie (Efeseni 4:11-16); (3) vestirea Evangheliei celor pierduți, prin cuvânt și fapte (1 Corinteni 11:18-20; Evrei 10:25).

Biserica este chemată să-L preamărească pe Dumnezeu prin închinare

Țelul de căpetenie al Bisericii este preamărirea lui Dumnezeu: „A Lui să fie slava în Biserică și în Hristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin” (Efeseni 3:21). Biserica Îl proslăvește pe Dumnezeu prin închinare, care se exprimă prin rugăciune, cântare, predicare, Masa Domnului, dărnicie și ajutorare. Scriptura ne spune: „Vorbiți între voi cu psalmi, cu cântări de laudă și cu cântări duhovnicești și cântați și aduceți din toată inima laudă Domnului” (Efeseni 5:19). „Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în voi în toată înțelepciunea. Învățați-vă și sfătuiți-vă unii pe alții cu psalmi, cu cântări de laudă și cu cântări duhovnicești, cântând lui Dumnezeu cu mulțumire în inima voastră” (Coloseni 3:16). Întreaga noastră viață trebuie să fie un act de închinare, nu numai timpul petrecut în cadrul întâlnirilor de biserică. Biblia ne spune: „Orice faceți, să faceți din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, ca unii care știți că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii. Voi slujiți Domnului Hristos” (Coloseni 3:23, 24).

Biserica este chemată să se zidească sufletește pe credința ei preasfântă

„Dar voi, preaiubiților, zidiți-vă sufletește pe credința voastră preasfântă” (Iuda 1:20). Potrivit Scripturii, „când vă adunați laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul o învățătură, altul o descoperire, […] toate să se facă spre zidirea sufletească” (1 Corinteni 14:26). Din versetele de mai sus reiese că zidirea sufletească a credincioșilor este lucrarea de maturizare duhovnicească, ce se face prin credință și prin întrebuințarea darurilor duhovnicești. Așadar, un  alt țel al nostru de mare însemnătate este să ajungem la „la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos […] ca să nu mai fim copii, plutind încoace și încolo, purtați de orice vânt de învățătură, prin viclenia oamenilor și prin șiretenia lor în mijloacele de amăgire, ci, credincioși adevărului, în dragoste, să creștem în toate privințele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Din El, tot trupul, bine închegat și strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură, își primește creșterea potrivit cu lucrarea fiecărei părți în măsura ei și se zidește în dragoste” (Efeseni 4:13-16).

Zidirea sufletească se face și prin învățătura din Cuvântul lui Dumnezeu, care este „de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Timotei 3:16, 17), prin părtășia frățească (vezi Faptele Apostolilor 2:42; Evrei 10:25; 1 Ioan 1:3) și prin participarea la Masa Domnului (vezi Luca 22:19; Faptele Apostolilor 2:38-42).

Biserica este chemată să vestească Evanghelia celor pierduți

Una dintre cele mai de seamă porunci pe care Domnul Isus a dat-o bisericii este vestirea Evangheliei celor pierduți în întreaga lume. Domnul Isus a spus: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit. Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin” (Matei 28:19, 20). Fiecare credincios, nu numai prezbiterii și diaconii, are datoria sfântă de a împărtăși Evanghelia prin cuvânt și fapte. „Cei ce se împrăștiaseră mergeau din loc în loc și propovăduiau Cuvântul” (Faptele Apostolilor 8:4). „Biserica se bucura de pace în toată Iudeea, Galileea și Samaria, se întărea sufletește și umbla în frică de Domnul și, cu ajutorul Duhului Sfânt, se înmulțea” (Faptele Apostolilor 9:31).

A vesti Evanghelia nu numai prin cuvânt, ci și prin fapte include a practica dărnicia și ajutorarea. Scriptura ne spune: „Să nu obosim în facerea binelui, căci, la vremea potrivită, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală. Așadar, cât avem prilej, să facem bine la toți, și mai ales fraților în credință” (Galateni 6:9, 10). „Să vă aduceți aminte de cuvintele Domnului Isus, care Însuși a zis: «Este mai ferice să dai decât să primești»” (Faptele Apostolilor 20:35). „De aceea, preaiubiții mei frați, fiți tari, neclintiți, sporiți totdeauna în lucrul Domnului, căci știți că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică” (1 Corinteni 15:58).

Acestea sunt componentele-cheie ale Marii Trimiteri (vezi Matei 28:18-20), așa cum au fost ele enunțate de Domnul Isus și, prin însăși natura lor, pot fi împlinite numai în comunitatea frățească. De fapt, Dumnezeu ne-a chemat la comunitate pentru a avea un impact maxim. Domnul Isus a promis că oriunde sunt adunați doi ucenici ai Lui în Numele Său, El va fi prezent în mijlocul lor (Matei 18:20) iar ei vor deveni o comunitate sfântă, dedicată și întărită de Dumnezeu. Aceasta este expresia ultimă a Bisericii care se adună cu scopul întreit pomenit mai sus.

 

IV. Rolul Bisericii în societate în calitate de comunitate frățească

O altă chemare de mare însemnătate, pe care Dumnezeu a adresat-o fiecărui credincios în parte, este aceea de a avea un impact în societate. Bunăoară, prorocul le spunea iudeilor strămutați în Babilon: „Așa vorbește Domnul oștirilor, Dumnezeul lui Israel, către toți prinșii de război pe care i-am dus din Ierusalim la Babilon: «Zidiți case și locuiți-le; sădiți grădini și mâncați din roadele lor! Luați-vă neveste și faceți fii și fiice; însurați-vă fiii și măritați-vă fetele, să facă fii și fiice, ca să vă înmulțiți acolo unde sunteți și să nu vă împuținați. Urmăriți binele cetății în care v-am dus în robie și rugați-vă Domnului pentru ea, pentru că fericirea voastră atârnă de fericirea ei!»” (Ieremia 29:4-7). Chiar dacă noi, în calitate de creștini, suntem „străini și călători” pe-acest pământ (vezi Evrei 11:13; 1 Petru 2:11), avem chemarea de a urmări „binele cetății”. Să nu uităm cine suntem noi de fapt: „Voi sunteți sarea pământului. Dar, dacă sarea își pierde gustul, prin ce își va căpăta iarăși puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic, decât să fie lepădată afară și călcată în picioare de oameni. Voi sunteți lumina lumii. O cetate așezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Și oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeșnic și luminează tuturor celor din casă. Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri” (Matei 5:13-16). Așadar, fiind „lumini” și „sare” în societate, putem avea un impact în viața oamenilor care, văzând faptele noastre bune, vor slăvi pe Tatăl nostru din ceruri.

Apostolul Petru ne învață să avem „o purtare bună în mijlocul neamurilor”, pentru ca, în ceea ce ne vorbesc de rău ca pe niște „făcători de rele”, prin faptele noastre bune pe care le văd, „să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării”. El continuă: „Fiți supuși oricărei stăpâniri omenești, pentru Domnul: atât împăratului, ca înalt stăpânitor, cât și dregătorilor, ca unii care sunt trimiși de el să pedepsească pe făcătorii de rele și să laude pe cei ce fac bine. Căci voia lui Dumnezeu este ca, făcând ce este bine, să astupați gura oamenilor neștiutori și proști. Purtați-vă ca niște oameni slobozi, fără să faceți din slobozenia aceasta o haină a răutății, ci ca niște robi ai lui Dumnezeu. Cinstiți pe toți oamenii; iubiți pe frați; temeți-vă de Dumnezeu; dați cinste împăratului!” (1 Petru 2:12-17).

Domnul Isus a spus că dragostea este o componentă-cheie a bisericii Sale și prin aceasta mulți vor fi atrași la El. Dragostea este măsura supremă a adevăratei ucenicii și reperul clar pe care Domnul Isus l-a dat atunci când a rostit: „Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții” (Ioan 13:35). Așadar, cei care îi influențează pe alții ajutându-i să găsească pace și împlinire în Hristos, arătându-le și împărtășindu-le dragostea necondiționată a lui Dumnezeu au un impact în societate.

 

V. Importanța consolidării comunității frățești

Nevoia bisericii de a fi o comunitatea sănătoasă duhovnicește este de o trebuință absolut fundamentală pentru formarea spirituală a credincioșilor. Încă din primele capitole ale cărții Geneza aflăm despre dorința lui Dumnezeu de a avea o strânsă legătură cu oamenii și ca ei să aibă relații bune unii cu alții (vezi Geneza 2-4). Cu toate acestea, există piedici. Durerea, suferința și necazurile sunt atribute incontestabile ale călătoriei de pe pământ și nimeni nu este scutit de acestea. Lupta cu firea pământească este reală și deseori oamenii se luptă unii cu alții. De aceea, Biblia ne învață: „Trăiți în pace între voi” (1 Tesaloniceni 5:13). „Îngăduiți-vă unii pe alții și, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertați-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, așa iertați-vă și voi.Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcați-vă cu dragostea, care este legătura desăvârșirii” (Coloseni 3:13, 14). Tot apostolul Pavel ne avertizează: „Fraților, voi ați fost chemați la slobozenie. Numai nu faceți din slobozenie o pricină ca să trăiți pentru firea pământească, ci slujiți-vă unii altora în dragoste. Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: «Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.» Dar, dacă vă mușcați și vă mâncați unii pe alții, luați seama să nu fiți nimiciți unii de alții” (Galateni 5:13-15).

Având în vedere aceste lucruri, este esențial ca biserica să practice principiile biblice ale iertării, pocăinței și împăcării, aducând roade duhovnicești (Galateni 5). Asumarea greșelilor noastre, iertarea greșelilor altora și restabilirea relațiilor îl dezarmează pe vrăjmașul sufletelor noastre și împiedică potențiala nimicire a comunității frățești.

 

VI. Importanța bisericii în calitate de comunitate

Fără îndoială, trăim în vremuri tulburi în care suntem ispitiți să ne abatem privirea de la atingerea țintelor noastre duhovnicești. Biserica, în calitate de comunitate frățească, este un zid de apărare (Matei 5:13-16; Efeseni 2:22) împotriva forțelor răului care duc război împotriva sufletului omenirii (vezi Efeseni 6).

Așadar, se poate spune că biserica, în calitate de comunitate creștină, este „rețeta biblică” pentru tămăduirea bolilor societății moderne și impulsul pentru înflorirea acesteia. În strânse legături frățești unii cu alții, avem prilejul să arătăm dragostea lui Dumnezeu și să ne sprijinim reciproc pentru a ne putea împlini chemarea și a ne împotrivi celui rău. Prin urmare, comunitatea creștină este o bună armură împotriva oricărui vrăjmaș și un teren prielnic pentru o creștere duhovnicească după voia lui Dumnezeu.

 

Concluzie

Biserica este comunitatea poporului răscumpărat al lui Dumnezeu, alcătuită din toți cei care s-au încrezut cu adevărat numai în Hristos pentru mântuirea lor ca frați și surori înfiați în familia lui Dumnezeu. Biserica, așa cum este ea înfățișată pe paginile Noului Testament, nu a existat în vremurile Vechiului Testament, ea fiind întemeiată abia în Ziua Cincizecimii, fiind lucrarea specială a lui Hristos. Ea este chemată să-L preamărească pe Dumnezeu prin închinare, să-i zidească sufletește pe credincioși și să vestească Evanghelia celor pierduți, prin cuvânt și fapte.

O altă chemare pe care Dumnezeu a adresat-o fiecărui credincios în parte și bisericii Sale este aceea de a avea un impact în societate, căutând „binele cetății”, fiind „lumini” și „sare”, și arătându-le și împărtășindu-le oamenilor  dragostea necondiționată a lui Dumnezeu.

Pentru a putea rămâne o comunitate sănătoasă, este esențial ca aceasta să se consolideze practicând principiile biblice ale iertării, pocăinței și împăcării și aducând roade duhovnicești. De asemenea, biserica, în calitate de comunitate frățească, este un zid de apărare împotriva forțelor răului care duc război împotriva sufletului omenirii.

Daniel Cristinescu