BISERICA – COMUNITATEA FRÄ‚ÈšEASCÄ‚ A CELOR CREDINCIOȘI
Introducere
Biserica este comunitatea poporului răscumpărat al lui Dumnezeu, alcătuită din toÈ›i cei care s-au încrezut cu adevărat numai în Hristos pentru mântuirea lor (Ioan 1:10-13), care au fost născuÈ›i din nou din Ziua Cincizecimii (Faptele Apostolilor 2) până la Revenirea Domnului Isus (1 Corinteni 15:52), uniÈ›i împreună în Hristos prin botezul Duhului Sfânt (1 Corinteni 12:12, 13) în Trupul duhovnicesc al lui Hristos, al cărui Cap este El ÎnsuÈ™i (Efeseni 1:22, 23). Legăturile strânse dintre membrii bisericii izvorăsc din faptul că toÈ›i aceÈ™tia sunt fraÈ›i È™i surori înfiaÈ›i în familia lui Dumnezeu (Romani 8:15; Efeseni 1:5) È™i mădulare în Trupul lui Hristos (1 Corinteni 12). Identitatea comunității creÈ™tine este întemeiată pe Persoana È™i lucrarea lui Hristos È™i, prin urmare, transcende orice deosebire pământească de rasă, clasă, cultură, sex sau naÈ›ionalitate (Galateni 3:28). Atunci când creÈ™tinii se iubesc È™i se preÈ›uiesc unii pe alÈ›ii supunându-se domniei lui Hristos, ei sunt o preînchipuire a realităților cereÈ™ti care vor fi descoperite la vremea rânduită de Dumnezeu.
Chiar dacă există o singură biserică – comunitatea globală a credincioÈ™ilor de pe pământ È™i a celor aflaÈ›i deja în slavă – în această lume biserica unică a lui Hristos ia forma a nenumărate biserici locale, fiecare dintre ele trebuind privită ca un microcosmos È™i o mostră a bisericii universale (1 Corinteni 1:1, 2).
Cuvântul românesc „biserică” provine din latinescul basilica, însă echivalentul termenului biserică în Noul Testament grecesc este ekklÄ“sia, deseori tradus cu adunare. Articolul de față îÈ™i propune să analizeze înÈ›elesul acestui cuvânt în perioada precreÈ™tină È™i cea creÈ™tină, aÈ™a cum este el folosit în Noul Testament, să definească biserica în calitate de comunitate frățească, rolul comunității creÈ™tine în societate, nevoia de a se consolida duhovniceÈ™te È™i de a fi un zid de apărare împotriva forÈ›elor răului.
I. ÎnÈ›elesul termenului ekklÄ“sia în perioada precreÈ™tină
Chiar dacă ekklÄ“sia a devenit cu timpul un termen prin excelență creÈ™tin, el are propria istorie precreÈ™tină. De pildă, traducătorii Septuagintei (LXX) au folosit cuvântul ekklÄ“sia cu referire la adunarea sau comunitatea lui Israel, ca popor al lui Dumnezeu. În acest sens este folosit È™i de martirul Ștefan în Faptele Apostolilor 7:38, unde îl descrie pe Moise ca fiind cel ce era „în adunarea israeliÈ›ilor din pustie”.
Termenul ekklÄ“sia este folosit È™i cu referire la „adunarea legiuită” (vezi Faptele Apostolilor 19:39) a comunității din Efes, convocată pentru a discuta È™i a lua unele hotărâri importante. Astfel, cuvântul ekklÄ“sia a intrat în istoria creÈ™tină cu referire deopotrivă la greci È™i evrei. În cazul grecilor, el sugera o societate democratică autonomă; iar pentru evrei, o societate teocratică ai cărei membri erau supuÈ™i voii lui Dumnezeu, Împăratul ceresc.
AÈ™adar, se poate spune că istoria precreÈ™tină a cuvântului are o legătură directă cu semnificaÈ›ia lui creÈ™tină, fiindcă È™i biserica Noului Testament este o comunitate a celor care sunt cu „adevărat slobozi” (vezi Ioan 8:36), întotdeauna conÈ™tienÈ›i că propria libertatea izvorăște din ascultarea de Împăratul lor.
II. ÎnÈ›elesul termenului ekklÄ“sia în perioada bisericii
Chiar dacă termenul ekklÄ“sia a fost folosit È™i cu alte înÈ›elesuri, Biserica, aÈ™a cum este ea înfățiÈ™ată pe paginile Noului Testament, nu a existat în vremurile Vechiului Testament, ea fiind întemeiată abia în Ziua Cincizecimii (Faptele Apostolilor 2). ÎnsuÈ™i Domnul Isus Hristos a spus: „Voi zidi Biserica Mea” (Matei 16:18), È™i aceasta a fost lucrarea Sa specială. Din cuvintele lui Hristos reiese că biserica era o lucrare viitoare, deosebită în unele privinÈ›e de Împărăția despre care a propovăduit El.
Privind în Scripturi, observăm să sunt patru dovezi în sprijinul acestei concluzii:
(1) Domnul Isus Hristos a declarat: „Voi zidi Biserica Mea” (Matei 16:18). El nu a spus că va continua să adauge ceva la altceva deja existent, ci că va face ceva nou care încă nu exista la vremea aceea.
(2) Biserica nu putea avea un Cap funcÈ›ional decât după Învierea lui Hristos; prin urmare, ea nu a putut exista decât la un timp după învierea Lui dintre cei morÈ›i: „… după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfășurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morÈ›i È™i L-a pus să È™adă la dreapta Sa, în locurile cereÈ™ti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie È™i de orice nume care se poate numi nu numai în veacul acesta, ci È™i în cel viitor. El I-a pus totul sub picioare È™i L-a dat căpetenie peste toate lucrurile Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce împlineÈ™te totul în toÈ›i” (Efeseni 1:19-22).
(3) Biserica nu ar fi putut fi un Trup operaÈ›ional cu daruri duhovniceÈ™ti funcÈ›ionale decât după ÎnălÈ›area lui Hristos la ceruri, la dreapta măririi: „Dar fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos. De aceea este zis: «S-a suit sus, a luat robia roabă È™i a dat daruri oamenilor.» Și acest: «S-a suit» ce înseamnă decât că înainte Se coborâse în părÈ›ile mai de jos ale pământului? Cel ce S-a coborât este acelaÈ™i cu Cel ce S-a suit mai presus de toate cerurile, ca să umple toate lucrurile. Și El a dat pe unii apostoli, pe alÈ›ii proroci, pe alÈ›ii evangheliÈ™ti, pe alÈ›ii păstori È™i învățători pentru desăvârÈ™irea sfinÈ›ilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos” (Efeseni 4:7-12).
De asemenea, din Scripturi reiese că biserica este distinctă de Israel, întrucât ea a luat ființă abia în Ziua Cincizecimii È™i, prin urmare, nu a existat în perioada Vechiului Testament. Deosebirea aceasta reiese în primul rând din faptul că în Noul Testament Israelul firesc È™i neamurile sunt puse în contrast după întemeierea bisericii (vezi Faptele Apostolilor 3:12; 4:8, 10; 5:21, 31, 35; 21:19). Apoi, observăm că Israelul firesc È™i biserica se deosebesc lămurit, arătând că biserica nu este Israel: „Să nu fiÈ›i pricină de păcătuire nici pentru iudei, nici pentru greci, nici pentru Biserica lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:32). Prin urmare, deosebirea aceasta făcută de apostolul Pavel nu ar avea sens dacă Israel È™i biserica ar fi una.
III. Definirea Bisericii în calitate de comunitate frățească
Scriptura susÈ›ine ideea de comunitate frățească. Bunăoară, prorocul Amos punea următoarea întrebare retorică: „Merg oare doi oameni împreună fără să fie învoiÈ›i?” (Amos 3:3), iar psalmistul exclama: „Iată ce plăcut È™i ce dulce este să locuiască fraÈ›ii împreună!” (Psalmul 133:1). Cât despre primii creÈ™tini, doctorul Luca a scris: „Cei ce au primit propovăduirea lui au fost botezaÈ›i; È™i în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adăugat aproape trei mii de suflete. Ei stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii È™i în rugăciuni. […] ToÈ›i împreună erau nelipsiÈ›i de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă È™i luau hrana cu bucurie È™i curăție de inimă. Ei lăudau pe Dumnezeu È™i erau plăcuÈ›i înaintea întregului norod. Și Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiÈ›i” (Faptele Apostolilor 2:42-47). De asemenea, citim: „După ce li s-a dat drumul, ei s-au dus la ai lor È™i le-au istorisit tot ce le spuseseră preoÈ›ii cei mai de seamă È™i bătrânii. Când au auzit ei aceste lucruri, È™i-au ridicat glasul toÈ›i împreună către Dumnezeu […]” (Faptele Apostolilor 4:23, 24). Apoi, „În ziua dintâi a săptămânii, eram adunaÈ›i laolaltă ca să frângem pâinea […]” (Faptele Apostolilor 20:7). „Pentru ca toÈ›i împreună, cu o inimă È™i cu o gură, să slăviÈ›i pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos” (Romani 15:6). Aceste versete È™i multe altele susÈ›in ideea de comunitate, a cărei trăsătură esenÈ›ială este unitatea.
Potrivit Scripturii, biserica este comunitatea oamenilor născuÈ›i din nou de Duhul Sfânt prin credinÈ›a în jertfa Domnului Isus Cristos, uniÈ›i È™i orânduiÈ›i sub o cârmuire duhovnicească pentru îndeplinirea unui È›el întreit: (1) preamărirea lui Dumnezeu prin închinare; (2) zidirea sufletească a credincioÈ™ilor pe credinÈ›a lor preasfântă prin învățătură È™i părtășie (Efeseni 4:11-16); (3) vestirea Evangheliei celor pierduÈ›i, prin cuvânt È™i fapte (1 Corinteni 11:18-20; Evrei 10:25).
Biserica este chemată să-L preamărească pe Dumnezeu prin închinare
Èšelul de căpetenie al Bisericii este preamărirea lui Dumnezeu: „A Lui să fie slava în Biserică È™i în Hristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin” (Efeseni 3:21). Biserica Îl proslăveÈ™te pe Dumnezeu prin închinare, care se exprimă prin rugăciune, cântare, predicare, Masa Domnului, dărnicie È™i ajutorare. Scriptura ne spune: „VorbiÈ›i între voi cu psalmi, cu cântări de laudă È™i cu cântări duhovniceÈ™ti È™i cântaÈ›i È™i aduceÈ›i din toată inima laudă Domnului” (Efeseni 5:19). „Cuvântul lui Hristos să locuiască din belÈ™ug în voi în toată înÈ›elepciunea. ÎnvățaÈ›i-vă È™i sfătuiÈ›i-vă unii pe alÈ›ii cu psalmi, cu cântări de laudă È™i cu cântări duhovniceÈ™ti, cântând lui Dumnezeu cu mulÈ›umire în inima voastră” (Coloseni 3:16). Întreaga noastră viață trebuie să fie un act de închinare, nu numai timpul petrecut în cadrul întâlnirilor de biserică. Biblia ne spune: „Orice faceÈ›i, să faceÈ›i din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, ca unii care È™tiÈ›i că veÈ›i primi de la Domnul răsplata moÈ™tenirii. Voi slujiÈ›i Domnului Hristos” (Coloseni 3:23, 24).
Biserica este chemată să se zidească sufleteÈ™te pe credinÈ›a ei preasfântă
„Dar voi, preaiubiÈ›ilor, zidiÈ›i-vă sufleteÈ™te pe credinÈ›a voastră preasfântă” (Iuda 1:20). Potrivit Scripturii, „când vă adunaÈ›i laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul o învățătură, altul o descoperire, […] toate să se facă spre zidirea sufletească” (1 Corinteni 14:26). Din versetele de mai sus reiese că zidirea sufletească a credincioÈ™ilor este lucrarea de maturizare duhovnicească, ce se face prin credință È™i prin întrebuinÈ›area darurilor duhovniceÈ™ti. AÈ™adar, un alt È›el al nostru de mare însemnătate este să ajungem la „la starea de om mare, la înălÈ›imea staturii plinătății lui Hristos […] ca să nu mai fim copii, plutind încoace È™i încolo, purtaÈ›i de orice vânt de învățătură, prin viclenia oamenilor È™i prin È™iretenia lor în mijloacele de amăgire, ci, credincioÈ™i adevărului, în dragoste, să creÈ™tem în toate privinÈ›ele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Din El, tot trupul, bine închegat È™i strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură, îÈ™i primeÈ™te creÈ™terea potrivit cu lucrarea fiecărei părÈ›i în măsura ei È™i se zideÈ™te în dragoste” (Efeseni 4:13-16).
Zidirea sufletească se face È™i prin învățătura din Cuvântul lui Dumnezeu, care este „de folos ca să înveÈ›e, să mustre, să îndrepte, să dea înÈ›elepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârÈ™it È™i cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Timotei 3:16, 17), prin părtășia frățească (vezi Faptele Apostolilor 2:42; Evrei 10:25; 1 Ioan 1:3) È™i prin participarea la Masa Domnului (vezi Luca 22:19; Faptele Apostolilor 2:38-42).
Biserica este chemată să vestească Evanghelia celor pierduți
Una dintre cele mai de seamă porunci pe care Domnul Isus a dat-o bisericii este vestirea Evangheliei celor pierduÈ›i în întreaga lume. Domnul Isus a spus: „DuceÈ›i-vă È™i faceÈ›i ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui È™i al Fiului È™i al Sfântului Duh. Și învățaÈ›i-i să păzească tot ce v-am poruncit. Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârÈ™itul veacului. Amin” (Matei 28:19, 20). Fiecare credincios, nu numai prezbiterii È™i diaconii, are datoria sfântă de a împărtăși Evanghelia prin cuvânt È™i fapte. „Cei ce se împrăștiaseră mergeau din loc în loc È™i propovăduiau Cuvântul” (Faptele Apostolilor 8:4). „Biserica se bucura de pace în toată Iudeea, Galileea È™i Samaria, se întărea sufleteÈ™te È™i umbla în frică de Domnul È™i, cu ajutorul Duhului Sfânt, se înmulÈ›ea” (Faptele Apostolilor 9:31).
A vesti Evanghelia nu numai prin cuvânt, ci È™i prin fapte include a practica dărnicia È™i ajutorarea. Scriptura ne spune: „Să nu obosim în facerea binelui, căci, la vremea potrivită, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală. AÈ™adar, cât avem prilej, să facem bine la toÈ›i, È™i mai ales fraÈ›ilor în credință” (Galateni 6:9, 10). „Să vă aduceÈ›i aminte de cuvintele Domnului Isus, care ÎnsuÈ™i a zis: «Este mai ferice să dai decât să primeÈ™ti»” (Faptele Apostolilor 20:35). „De aceea, preaiubiÈ›ii mei fraÈ›i, fiÈ›i tari, neclintiÈ›i, sporiÈ›i totdeauna în lucrul Domnului, căci È™tiÈ›i că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică” (1 Corinteni 15:58).
Acestea sunt componentele-cheie ale Marii Trimiteri (vezi Matei 28:18-20), aÈ™a cum au fost ele enunÈ›ate de Domnul Isus È™i, prin însăși natura lor, pot fi împlinite numai în comunitatea frățească. De fapt, Dumnezeu ne-a chemat la comunitate pentru a avea un impact maxim. Domnul Isus a promis că oriunde sunt adunaÈ›i doi ucenici ai Lui în Numele Său, El va fi prezent în mijlocul lor (Matei 18:20) iar ei vor deveni o comunitate sfântă, dedicată È™i întărită de Dumnezeu. Aceasta este expresia ultimă a Bisericii care se adună cu scopul întreit pomenit mai sus.
IV. Rolul Bisericii în societate în calitate de comunitate frățească
O altă chemare de mare însemnătate, pe care Dumnezeu a adresat-o fiecărui credincios în parte, este aceea de a avea un impact în societate. Bunăoară, prorocul le spunea iudeilor strămutaÈ›i în Babilon: „AÈ™a vorbeÈ™te Domnul oÈ™tirilor, Dumnezeul lui Israel, către toÈ›i prinÈ™ii de război pe care i-am dus din Ierusalim la Babilon: «ZidiÈ›i case È™i locuiÈ›i-le; sădiÈ›i grădini È™i mâncaÈ›i din roadele lor! LuaÈ›i-vă neveste È™i faceÈ›i fii È™i fiice; însuraÈ›i-vă fiii È™i măritaÈ›i-vă fetele, să facă fii È™i fiice, ca să vă înmulÈ›iÈ›i acolo unde sunteÈ›i È™i să nu vă împuÈ›inaÈ›i. UrmăriÈ›i binele cetății în care v-am dus în robie È™i rugaÈ›i-vă Domnului pentru ea, pentru că fericirea voastră atârnă de fericirea ei!»” (Ieremia 29:4-7). Chiar dacă noi, în calitate de creÈ™tini, suntem „străini È™i călători” pe-acest pământ (vezi Evrei 11:13; 1 Petru 2:11), avem chemarea de a urmări „binele cetății”. Să nu uităm cine suntem noi de fapt: „Voi sunteÈ›i sarea pământului. Dar, dacă sarea îÈ™i pierde gustul, prin ce îÈ™i va căpăta iarăși puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic, decât să fie lepădată afară È™i călcată în picioare de oameni. Voi sunteÈ›i lumina lumii. O cetate aÈ™ezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Și oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeÈ™nic È™i luminează tuturor celor din casă. Tot aÈ™a să lumineze È™i lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune È™i să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri” (Matei 5:13-16). AÈ™adar, fiind „lumini” È™i „sare” în societate, putem avea un impact în viaÈ›a oamenilor care, văzând faptele noastre bune, vor slăvi pe Tatăl nostru din ceruri.
Apostolul Petru ne învață să avem „o purtare bună în mijlocul neamurilor”, pentru ca, în ceea ce ne vorbesc de rău ca pe niÈ™te „făcători de rele”, prin faptele noastre bune pe care le văd, „să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării”. El continuă: „FiÈ›i supuÈ™i oricărei stăpâniri omeneÈ™ti, pentru Domnul: atât împăratului, ca înalt stăpânitor, cât È™i dregătorilor, ca unii care sunt trimiÈ™i de el să pedepsească pe făcătorii de rele È™i să laude pe cei ce fac bine. Căci voia lui Dumnezeu este ca, făcând ce este bine, să astupaÈ›i gura oamenilor neÈ™tiutori È™i proÈ™ti. PurtaÈ›i-vă ca niÈ™te oameni slobozi, fără să faceÈ›i din slobozenia aceasta o haină a răutății, ci ca niÈ™te robi ai lui Dumnezeu. CinstiÈ›i pe toÈ›i oamenii; iubiÈ›i pe fraÈ›i; temeÈ›i-vă de Dumnezeu; daÈ›i cinste împăratului!” (1 Petru 2:12-17).
Domnul Isus a spus că dragostea este o componentă-cheie a bisericii Sale È™i prin aceasta mulÈ›i vor fi atraÈ™i la El. Dragostea este măsura supremă a adevăratei ucenicii È™i reperul clar pe care Domnul Isus l-a dat atunci când a rostit: „Prin aceasta vor cunoaÈ™te toÈ›i că sunteÈ›i ucenicii Mei, dacă veÈ›i avea dragoste unii pentru alÈ›ii” (Ioan 13:35). AÈ™adar, cei care îi influenÈ›ează pe alÈ›ii ajutându-i să găsească pace È™i împlinire în Hristos, arătându-le È™i împărtășindu-le dragostea necondiÈ›ionată a lui Dumnezeu au un impact în societate.
V. Importanța consolidării comunității frățești
Nevoia bisericii de a fi o comunitatea sănătoasă duhovniceÈ™te este de o trebuință absolut fundamentală pentru formarea spirituală a credincioÈ™ilor. Încă din primele capitole ale cărÈ›ii Geneza aflăm despre dorinÈ›a lui Dumnezeu de a avea o strânsă legătură cu oamenii È™i ca ei să aibă relaÈ›ii bune unii cu alÈ›ii (vezi Geneza 2-4). Cu toate acestea, există piedici. Durerea, suferinÈ›a È™i necazurile sunt atribute incontestabile ale călătoriei de pe pământ È™i nimeni nu este scutit de acestea. Lupta cu firea pământească este reală È™i deseori oamenii se luptă unii cu alÈ›ii. De aceea, Biblia ne învață: „TrăiÈ›i în pace între voi” (1 Tesaloniceni 5:13). „ÎngăduiÈ›i-vă unii pe alÈ›ii È™i, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaÈ›i-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aÈ™a iertaÈ›i-vă È™i voi.Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcaÈ›i-vă cu dragostea, care este legătura desăvârÈ™irii” (Coloseni 3:13, 14). Tot apostolul Pavel ne avertizează: „FraÈ›ilor, voi aÈ›i fost chemaÈ›i la slobozenie. Numai nu faceÈ›i din slobozenie o pricină ca să trăiÈ›i pentru firea pământească, ci slujiÈ›i-vă unii altora în dragoste. Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: «Să iubeÈ™ti pe aproapele tău ca pe tine însuÈ›i.» Dar, dacă vă muÈ™caÈ›i È™i vă mâncaÈ›i unii pe alÈ›ii, luaÈ›i seama să nu fiÈ›i nimiciÈ›i unii de alÈ›ii” (Galateni 5:13-15).
Având în vedere aceste lucruri, este esenÈ›ial ca biserica să practice principiile biblice ale iertării, pocăinÈ›ei È™i împăcării, aducând roade duhovniceÈ™ti (Galateni 5). Asumarea greÈ™elilor noastre, iertarea greÈ™elilor altora È™i restabilirea relaÈ›iilor îl dezarmează pe vrăjmaÈ™ul sufletelor noastre È™i împiedică potenÈ›iala nimicire a comunității frățeÈ™ti.
VI. ImportanÈ›a bisericii în calitate de comunitate
Fără îndoială, trăim în vremuri tulburi în care suntem ispitiÈ›i să ne abatem privirea de la atingerea È›intelor noastre duhovniceÈ™ti. Biserica, în calitate de comunitate frățească, este un zid de apărare (Matei 5:13-16; Efeseni 2:22) împotriva forÈ›elor răului care duc război împotriva sufletului omenirii (vezi Efeseni 6).
AÈ™adar, se poate spune că biserica, în calitate de comunitate creÈ™tină, este „reÈ›eta biblică” pentru tămăduirea bolilor societății moderne È™i impulsul pentru înflorirea acesteia. În strânse legături frățeÈ™ti unii cu alÈ›ii, avem prilejul să arătăm dragostea lui Dumnezeu È™i să ne sprijinim reciproc pentru a ne putea împlini chemarea È™i a ne împotrivi celui rău. Prin urmare, comunitatea creÈ™tină este o bună armură împotriva oricărui vrăjmaÈ™ È™i un teren prielnic pentru o creÈ™tere duhovnicească după voia lui Dumnezeu.
Concluzie
Biserica este comunitatea poporului răscumpărat al lui Dumnezeu, alcătuită din toÈ›i cei care s-au încrezut cu adevărat numai în Hristos pentru mântuirea lor ca fraÈ›i È™i surori înfiaÈ›i în familia lui Dumnezeu. Biserica, aÈ™a cum este ea înfățiÈ™ată pe paginile Noului Testament, nu a existat în vremurile Vechiului Testament, ea fiind întemeiată abia în Ziua Cincizecimii, fiind lucrarea specială a lui Hristos. Ea este chemată să-L preamărească pe Dumnezeu prin închinare, să-i zidească sufleteÈ™te pe credincioÈ™i È™i să vestească Evanghelia celor pierduÈ›i, prin cuvânt È™i fapte.
O altă chemare pe care Dumnezeu a adresat-o fiecărui credincios în parte È™i bisericii Sale este aceea de a avea un impact în societate, căutând „binele cetății”, fiind „lumini” È™i „sare”, È™i arătându-le È™i împărtășindu-le oamenilor dragostea necondiÈ›ionată a lui Dumnezeu.
Pentru a putea rămâne o comunitate sănătoasă, este esenÈ›ial ca aceasta să se consolideze practicând principiile biblice ale iertării, pocăinÈ›ei È™i împăcării È™i aducând roade duhovniceÈ™ti. De asemenea, biserica, în calitate de comunitate frățească, este un zid de apărare împotriva forÈ›elor răului care duc război împotriva sufletului omenirii.
Daniel Cristinescu