TEOLOGIA ÎNNOIRII TUTUROR LUCRURILOR
Printre multele lucruri care caracterizează complexitatea ființei umane se numără și interesul după ceva nou. Elementul de noutate, în orice domeniu ar fi vorba, trezește în om o preocupare de a cunoaște sau a deține acel ceva nou. Omenirea, de-a lungul istoriei, a progresat într-un mod uimitor prin inventivitatea oamenilor care au adus pe scena istoriei fie activități noi, fie idei noi, fie unelte noi. Elementul de noutate a devenit în ultimii ani chiar o strategie de marketing prin care diferitele companii se străduiesc să livreze totdeauna ceva nou clienților lor, în așa măsură încât interesul lor să fie totdeauna stârnit și menținut.
Ținând cont de interesul natural al omului de a cunoaște sau a deține ceva nou și observând și modul în care este folosită în societatea noastră dorința omului după ceva nou, credinciosul își va îndrepta atenția și căutările înspre Sfânta Scriptură pentru a descoperi dacă și ce vorbește ea despre ideea de noutate. Și va face aceasta tocmai pentru că Dumnezeu prin Scriptură a decis să ne descopere o întreagă teologie a înnoirii. Ba chiar s-ar putea observa un fir roșu al înnoirii care străbate întreaga Scriptură, pe măsură ce planul de mântuire al lui Dumnezeu este desfășurat în timp și spațiu în istorie.
Iată deci cum arată acest fir roșu al Scripturii dacă e să pornim din Geneza și să parcurgem până în finalul cărții Apocalipsa.
- 1. Geneza 1-2 – Totul este nou
Narațiunea Scripturii începe cu Dumnezeu care, pe vremea când nu exista încă nimic, El a creat ceva. De fapt, a creat totul. De la apariția luminii până la crearea primilor oameni, totul erau nou și bun. Începutul Genezei prezintă un echilibru deosebit care era prezent într-o creație nouă unde toate lucrurile funcționau așa cum Dumnezeu le-a intenționat. Concluzia divină este că toate erau bune. Primii oameni, încununarea creației lui Dumnezeu, au fost așezați în grădina Eden pentru a trăi într-o odihnă continuă în prezența și părtășia cu Dumnezeu, stăpânind creația. Mandatul lor de a supune întreaga creație, trăind doar pentru Dumnezeul care i-a creat, era situația ideală în care să se afle cineva.
Numai că această fericire edenică nu a durat decât până în capitolul 3.
- 2. Geneza 3 – Totul devine vechi
În acest climat al desăvârșirii edenice, apariția șarpelui este surprinzătoare pentru cititorul Scripturii. Din discuția pe care șarpele a avut-o cu Eva și cu Adam care era lângă ea, devine clară propunerea făcută de el: Dumnezeu nu este bun atunci când El are așteptarea ca întreaga creație să Îl slujească pe El și să-i împlinească voia. Mai corect ar fi ca omul să îi ia locul lui Dumnezeu și să își conducă viața așa cum va considera ca el.
Acel „veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” reprezintă de fapt îndepărtarea de starea perfectă a primelor două capitole din Geneza unde Dumnezeu a creat totul nou pentru slava Sa. De acum încolo, pentru restul istoriei, lucrurile vor sta invers față de cum ar fi fost ideal: oamenii se vor considera în poziția de autoritate din care nu ei trebuie să-L slujească pe Creator, ci Creatorul trebuie să slujească creatura.
Odată cu intrarea păcatului în lume, climatul desăvârșirii al primelor zile ale creației a fost distrus. De acum va începe o istorie a răzvrătirii, a morții, a durerii și a suferinței. Fiecare om care se va naște din femeie va prelua de la părinții săi o natură veche care trăiește nu pentru gloria Dumnezeului Creator, ci pentru propriul sine.
Cu toate acestea, Dumnezeu oferă harul Său omenirii păcătoase atunci când anunță încă din Geneza 3 faptul ca va veni Cineva născut din femeie care va zdrobi definitiv capul șarpelui. Până atunci însă, vor trece milenii în care oamenii vor experimenta în fiecare zi consecințele alegerii făcute în grădina Eden. Puterea omului cel vechi va fi prezentă în fiecare zi ca o luptă a fiecărui om care va trăi pe fața pământului.
- 3. Geneza 4-11 – Omul vechi fără intervenția lui Dumnezeu
Începând cu capitolul 4 unde este relatată uciderea lui Abel de către însuși fratele său, Scriptura dezvăluie o etapă din istoria omenirii în care intervenția activă a lui Dumnezeu este foarte puțin prezentă. După uciderea lui Abel urmează poligamia și crimele lui Lameh. În capitolul 6 este prezentată o așa de mare stricăciune a omenirii încât Îi pare rău Domnului că a creat-o. Chiar daca Noe capătă milă înaintea lui Dumnezeu, lumea continuă să meargă din rău în mai rău până când a fost ștearsă de pe fața pământului. Și nici chiar după potop lucrurile nu se rezolvă. Noe, omul care a cunoscut harul lui Dumnezeu fiind salvat din potop, ajunge să se îmbete și să aducă suferință în familia sa.
Omenirea se înmulțește din nou pe fața pământului însă are aceeași direcție greșită. Turnul Babel este un punct cheie în această etapă a istoriei pentru că aici din nou reiese același mod vechi al oamenilor de a trăi: nu-și doresc ca Dumnezeu să fie deasupra lor, iar ei să facă voia Lui, ci își doresc să atingă cerul și să aibă astfel un nume, într-o neascultare vădită față de porunca lui Dumnezeu de a se înmulți și a umple pământul.
Această etapă a istoriei biblice dezvăluie faptul că omul cel vechi lăsat pe cont propriu fără o intervenție mântuitoare a lui Dumnezeu, va merge din rău în mai rău. El nu se poate ajuta singur. Creația afectată de păcat va continua să se adâncească tot mai mult în această împietrire fără intervenția Domnului, iar dorința omului vechi de a sta în locul lui Dumnezeu îl va îndepărta tot mai mult de El. De aceea, fără doar și poate, Dumnezeu trebuia să intervină într-un mod mântuitor pentru salvarea omenirii.
- 4. Geneza 12 – Maleahi 4 – Anunțarea și pregătirea înnoirii
Odată cu chemarea lui Avraam, Dumnezeu începe derularea în istorie al unui plan de mântuire al omenirii care reprezintă de fapt intervenția lui Dumnezeu în lume pentru a rezolva problema omului vechi care trăiește doar pentru el însuși. În Geneza 12, Dumnezeu îl cheamă pe Avraam din Caldeea ca să aibă o altfel de viață, iar Dumnezeu să-Și împlinească planul mântuitor prin el. De la o viață de idolatrie în care Avraam trăia cum voia, asemenea omului vechi, Dumnezeu îl cheamă să trăiască pentru El, să-I facă voia și prin El Dumnezeu să deruleze intervenția Sa în lume.
Avraam își asumă această chemare și prin credință începe să trăiască pentru ceea ce Domnul Își dorea de la el. Patriarhii Vechiului Testament, mărturisind că sunt străini și călători pe pământ, își vor asuma această viață de pribegie pentru a trăi în voia lui Dumnezeu. Din patriarhi se naște poporul Israel care, ajuns în pustiul Sinai, primește sub formă de legământ chemarea de a trăi pentru Dumnezeu. Ei trebuiau să fie sfinți, devotați și împlinitori ai chemării de a fi o lumină printre popoarele păgâne care îi înconjurau. Ei trebuiau să reprezinte o alternativă la trăirea după omul cel vechi.
Restul cărților Vechiului Testament stau mărturie că în cea mai mare perioadă a istoriei biblice, poporul Israel nu și-a asumat această chemare. Omul vechi a continuat să troneze așa cum dorea el și nu cum voia Dumnezeu. Totuși, totdeauna a existat o rămășiță credincioasă. Chiar și atunci când întunericul spiritual prevala, Dumnezeu Și-a păstrat o rămășiță care și-a împlinit chemarea de a fi o lumină pentru cei care trăiau departe de voia lui Dumnezeu. Pe deasupra, Dumnezeu a avut profeții și mesagerii Săi prin care a continuat să anunțe ca se apropie ziua în care Dumnezeu va face lucruri noi.
În Isaia 43:18-25 Dumnezeu anunța prin gura profetului Isaia că urmează să facă ceva nou. Era ceva imposibil la prima vedere, dar era și ceva ce urma să fie pentru slava Lui tot așa cum au fost intenționate lucrurile la început. Mai mult, acest ceva nou nu va ține de puterea sau vrednicia omului vechi. „Voi face ceva nou și-i gata să se întâmple.” Despre ce este vorba? Dumnezeu dezvăluie în vs. 25 că acest ceva nou are de a face cu iertarea păcatelor omului cel vechi. Dar nu se rezumă doar la atât. În Isaia 65, Dumnezeu anunță că acest ceva nou nu este doar iertarea de păcate, ci și o înnoire a creației, cu alte cuvinte o întoarcere la ceea ce s-a pierdut în grădina Eden.
În Ieremia 31 Dumnezeu anunță un nou legământ, o noua înțelegere, o nouă relație între Dumnezeul Creator și omul creat după chipul și asemănarea Lui. Prin gura lui Ezechiel Dumnezeu anunță că va da oamenilor o inima nouă și un duh nou cu care ei să urmeze poruncile Sale și să nu mai trăiască pentru propria persoană. Adică, din nou, o reîntoarcere la ceea ce s-a stricat în grădina Eden.
Cu această așteptare au trăit cei din Vechiul Testament pe măsură ce anii au trecut și istoria s-a derulat.
- 5. Matei 1 – Ioan 21 – Realizarea înnoirii prin Domnul Isus
E lesne de înțeles că această așteptare și-a găsit împlinirea în Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care S-a întrupat pentru omenire, asumându-Și o misiune pe care Tatăl i-a încredințat-o mai înainte de veșnicii, și anume răscumpărarea din păcat și înnoirea creației. Instanțele în care Domnul Isus S-a dovedit a fi mai puternic decât vânturile și decât valurile mării au indicat înspre o vreme când întreaga creație va fi supusă din nou omului, iar omul va fi supus lui Dumnezeu, exact cum a fost planul inițial. Vindecările bolnavilor, inclusiv învierea morților, au avut rolul de a anticipa acea reînnoire în care nu se va mai vorbi de boală, suferință și moarte.
Însă, ca această înnoire să poată fi realizată a trebuit ca Fiul cel Sfânt al lui Dumnezeu, Isus Hristos, să moară în cel mai brutal și dureros mod cu putință în acea vreme: crucificarea. Cel mai sfânt Om care a trăit pe fața pământului, de fapt singurul Om sfânt care a trăit, a murit crucificat în mana oamenilor trăiau în voia lor. A oamenilor vechi. Toate acestea doar pentru ca înnoirea să poată fi realizată astăzi.
Aceasta este parte din inima evangheliei. Într-o lume plină de oameni care voiau să facă voia lor și nu pe cea a Domnului, a venit Însuși Fiul lui Dumnezeu cu singura dorință de a face voia Tatălui, pentru ca prin El și prin jertfa Lui, oamenii cei vechi să poată fi înnoiți. Învierea Domnului Isus a reprezentat dovada ultimă a faptului că înnoirea va veni. E certă! El a fost pârga, primul dintre cei care au gustat moartea fizică pentru ca mai apoi să cunoască înnoirea.
În partea următoare a articolului vom vedea cum a fost propovăduită această înnoire prin epistolele Noului Testament și în final, vom vorbi despre înnoirea finală și veșnică a tuturor lucrurilor, așa cum ne este prezentată în cartea Apocalipsa.
- 6. Faptele Apostolilor 1 – Apocalipsa 20 – Propovăduirea înnoirii
În Faptele Apostolilor 3:21, apostolul Petru a predicat despre Domnul Isus care până la vremurile așezării din nou a tuturor lucrurilor, S-a înălțat la cer și urmează să revină pentru a-i lua pe aleșii Săi împreună cu El. Apostolul Petru dezvăluie astfel că deși parte din înnoire e disponibilă la Isus Hristos prin credință și pocăință, așezarea tuturor lucrurilor încă este în viitor. Acum este doar în parte. Atunci va fi desăvârșit. Acum este doar local. Atunci va fi universal. Acum este doar limitat. Atunci va fi pe deplin.
În Romani 6, apostolul Pavel învață credincioșii că prin Isus Hristos, omul cel vechi a fost răstignit împreună cu Hristos. Iată inima înnoirii. Pentru aceasta a venit și a murit Isus pe cruce: pentru ca eul meu cel vechi să moară prin răstignire împreună cu Hristos pentru ca un sine înnoit să fie adus la viață împreună cu Hristos, printr-o naștere din nou divină. Acesta este acel ceva nou aparent imposibil, dar realizat de către Dumnezeu pentru slava Lui și în ciuda păcătoșeniei oamenilor. Această nouă viață este acea inimă nouă și acel duh nou primit din partea lui Dumnezeu pentru a ne determina să ascultăm poruncile Lui.
Așa ajunge apostolul Pavel să vorbească în Romani 12 despre o înnoire a minții credinciosului prin care el se va distinge totdeauna de chipul veacului acestuia. Omul căruia i-a fost înnoită mintea va deosebi voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută și desăvârșită, iar aceasta reprezintă o răscumpărare a falimentului uman din Geneza 3 unde Adam și Eva n-au mai căutat să asculte voia lui Dumnezeu, ci au vrut să-și împlinească ei înșiși voia lor de a fi ca Dumnezeu.
Aceeași temă este reluată tot de apostolul Pavel în 2 Corinteni 5. În contextul în care se vorbește despre trupurile omenești care sunt trecătoare și pline de slăbiciune, el vorbește despre o arvună, adică despre o garanție, pe care credinciosul o are prin locuirea lui de către Duhul lui Dumnezeu, o garanție a faptului că în mod sigur va veni înnoirea tuturor lucrurilor și credincioșii se vor îmbrăca peste trupul muritor cu „locașul lui ceresc”. Însă această înnoire nu este ceva ce apostolul Pavel plasează doar în viitor. 2 Corinteni 5:14-17 este sublinierea apostolului ca înnoirea are efecte și în prezent. Mai mult, această înnoire începe mai întâi în interiorul persoanei, ca mai apoi să se manifeste în exteriorul ei. Și această înnoire este legată doar de jertfa Domnului Isus.
Fiul lui Dumnezeu a murit pentru ca „cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci pentru Cel ce a murit și a înviat pentru ei.” Iată o descriere cât se poate de clară a faptului că Dumnezeu, prin înnoirea câștigată prin moartea Fiului Său, restaurează ceea ce s-a pierdut în Geneza 3. Dacă din Geneza 3 oamenii n-au mai avut dorința să trăiască pentru Creatorul lor, ci au vrut să trăiască pentru ei înșiși, omul înnoit de Dumnezeu reîncepe să trăiască pentru Dumnezeul Lui. Omul înnoit ajunge să experimenteze și să dovedească tot mai mult cuvintele Domnului Isus care chemau la lepădare față de propria persoană, la o luare a crucii și, evident, la o urmare zilnică a lui Hristos. În cele din urmă, a fi în Hristos o făptură nouă înseamnă ca omul să nu mai trăiască pentru el însuși, ci pentru Hristos care a murit și a înviat pentru el.
Aceeași temă este reluată tot de apostolul Pavel în Efeseni 4 într-o discuție în care apostolul face o distincție între credincioșii Domnului Isus și păgânii care trăiesc în deșertăciunea gândurilor lor. Caracterizarea păgânilor care trăiau în fiecare zi viața omului vechi ca o consecință a ceea ce s-a întâmplat în Geneza 3 este una extrem de sumbră care reamintește de starea în care s-ar fi aflat întreaga omenire daca Hristos n-ar fi venit pe pământ să moară pentru oameni.
Credincioșii însă au învățat de la Hristos în primul rând o dezbrăcare de omul cel vechi care se strică după poftele înșelătoare, apoi o înnoire a minții și, evident, și o îmbrăcare în omul cel nou care nu se strică, ci se înnoiește după chipul lui Dumnezeu în neprihănire, sfințenie și adevăr. Iar acest lucru este din nou o referire înapoi în Geneza 1-2. Aici se trece din spațiul teoretic în cel practic al teologiei înnoirii. Prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt în viața mea, eu mă dezbrac de modul meu de viață în care îmi urmăresc dorințele mele (ex. Adam, Eva și dorința de a fi ca Dumnezeu), și mă îmbrac cu un stil de viață în care urmăresc dorințele lui Dumnezeu după neprihănire, sfințenie și adevăr.
Asta înseamnă, conform Efeseni 4-5, că un credincios înnoit va spune adevărul, nu va trăi în mânie, nu va fura, nu va vorbi cuvinte stricate, nu va întrista Duhul Domnului, nu va avea atitudini nepotrivite, va fi bun, milos și iertător. Mai mult, îl va urma pe Dumnezeu, va trăi în dragoste și curăție, va avea anturajele corecte, va trăi în lumină, va avea discernământ, va răscumpăra vremea și lista continuă până la finalul epistolei. Așa trăiesc oamenii înnoiți de Dumnezeu.
- 7. Apocalipsa 21-22 – Înnoirea tuturor lucrurilor
Daca Scriptura a început cu două capitole în care toată creația Îl slujea pe Dumnezeu și urma voia Sa fără vreo urmă de păcat, în același mod se încheie Scriptura cu ultimele 2 capitole în care din nou, toata creația, îl slujește pe Dumnezeu. Între Geneza 1-2 și Apocalipsa 21-22 este desfășurată istoria înnoirii tuturor lucrurilor.
Capitolul 21 începe cu perspectiva unui cer nou și a unui pământ nou. Tot așa cum Dumnezeu a restaurat ființa umană căzută în păcat, înnoind-o prin Hristos, tot așa Dumnezeu a găsit cu cale să răscumpere întreaga creație pentru a sluji din nou planului inițial. Condițiile și echilibrul perfect prezente în Geneza 1-2 vor fi readuse la viață. „Iată eu fac toate lucrurile noi” sunt cuvintele Celui ce ședea pe scaunul de domnie și care oferă nădejde și astăzi pentru toți credincioșii care așteaptă acea înnoire. Râul și pomul vieții din capitolul 22 este o referință înapoi la ce s-a pierdut în Eden, dar s-a recâștigat prin Hristos.
O diferență notabila între Edenul trecut și Edenul viitor trebuie subliniată în final. Adam și Eva l-au cunoscut pe Dumnezeu doar ca Creator dintr-o stare de neutralitate morală care putea fi pierdută, ceea ce s-a și întâmplat în cele din urmă. În Edenul viitor, credincioșii îl vor cunoaște pe Dumnezeu nu doar ca Creator, ci și ca Mântuitor. Și aceasta nu dintr-o poziție de neutralitate morală, ci dintr-o poziție de sfințenie pe care Dumnezeu o va proteja pentru tot restul eternității.
La finalul unei astfel de teologii biblice ale unei creații noi care a fost învechită prin păcat și nelegiuire, dar care a fost reînnoită prin jertfa Fiului lui Dumnezeu, rămâne chemarea cu care se încheie Scriptura: „Duhul și Mireasa zic: «Vino!» Și cine aude să zică: «Vino!» Și celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieții fără plată.” Scriptura se încheie cu chemarea de a veni pentru a fi înnoit de Dumnezeu pentru ca Hristos va veni în curând. Vino pentru ca El vine! Vino astăzi pentru că El vine curând.