Schimbarea la față a Mântuitorului Isus Hristos

SCHIMBAREA LA FAŢĂ A

MÂNTUITORULUI ISUS HRISTOS

(Matei 17:1-9; Marcu 9:2-10; Luca 9:28-36)

 

 

Schimbarea la Față (Transfigurarea Domnului Isus Hristos sau Metamorfoza Mântuitorului Isus Hristos) este un eveniment special descris de evangheliile sinoptice, în care Domnul Isus Hristos din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu a fost văzut de către apostolii Săi într-o lumină nouă (Matei 17:1-9, Marcu 9:2-10, Luca 9:28-36).

Atât Sfinții Părinți ai Bisericii, cât și majoritatea teologilor de-a lungul secolelor au interpretat acest eveniment aparte ca fiind drept una dintre cele mai mari minuni săvârșite de Mântuitorul Isus Hristos, întrucât prin această manifestare Domnul Isus Hristos a arătat apostolilor Săi, și apoi prin aceștia lumii întregi, frumusețea slavei lui Dumnezeu și apartenența Sa veșnică. „Schimbarea la Față oferă confirmarea și asigurarea pentru ucenicii lui Isus că El este într-adevăr Mesia şi Fiul lui Dumnezeu, agentul mântuirii lui Dumnezeu şi că El va fi înălțat şi glorificat după suferința Sa.”[1] Evenimentul de pe munte, în care Mântuitorul Isus Hristos a dialogat cu Ilie şi cu Moise despre „sfârșitul Lui pe care avea să-l aibă în Ierusalim” (Luca 9:31) a fost o pregătire în vederea împlinirii lucrării Sale Mesianice.  Un exercițiu de pregătire a scenei pentru punctul culminant al lucrării Sale din Ierusalim.

 

IDEEA CENTRALĂ:

Cu ocazia acestei minuni din viața Mântuitorului Isus Hristos, pe munte, în prezența celor trei ucenici: Petru, Iacov și Ioan, s-a ridicat vălul slavei divine a Fiului lui Dumnezeu, și aceștia au putut contempla, întrezări, o mică parte din adevărata Lui slavă, revelată şi după învierea Sa dintre cei morți, iar într-un mod și mai complex, aceasta va fi vizibilă când Se va reîntoarce ca judecător în ziua de apoi.

Acest moment special poate fi văzut şi ca o întărire, o confirmare, a afirmației cristologice făcute de apostolul Petru (Matei 16:16), pe care Isus Hristos o descrie în două ipostaze: El este Mesia Cel care suferă (Isaia 16:21-23), despre care vorbise cu puțin timp înainte și de data asta El este Mesia Cel glorios, plin de slavă, acel Mesia escatologic, Cel mult așteptat și cunoscut de către evrei.[2]

 

INFORMAŢII GENERALE:

Conform tradiției, minunea Schimbării la Față a Mântuitorului Isus Hristos s-ar fi petrecut pe Muntele Tabor, aceasta fiind și opinia celor mai mulți cercetători biblici. Muntele Tabor mai este numit și „muntele cel sfânt al lui Dumnezeu”. Acest munte, care nu e tocmai un munte (în adevăratul sens al cuvântului, așa cum suntem noi obișnuiți aici, în România), ci mai degrabă un deal, are o altitudine de aproximativ 570 m și este situat în Galileea biblică, la aproximativ 18 km sud-vest de Marea Galileei, în apropiere de localitățile Cana și Nazaret.

Taborul este menționat pentru prima dată în Sfânta Scriptură în momentul în care Iosua împarte Pământul Făgăduinței celor 12 seminții ale poporului Israel (Iosua 19:22). Primul dintre cei care au identificat muntele Tabor ca fiind locul exact în care Mântuitorul S-a schimbat la Faţă a fost chiar Origen, un învățat și teolog creștin considerat drept unul dintre cei mai reputați scriitori ai Bisericii din secolul al III-lea. Potrivit opiniei altor teologi, Muntele Hermon (2814 m), situat la granița dintre Liban şi Siria ar putea fi locul cel mai probabil din cel puțin două motive: atât din punct de vedere al înălțimii sale, cât şi din perspectiva locației – situat lângă Cezareea lui Filip, locul mărturisirii apostolului Petru (Marcu 8:27).[3] Totuși, varianta aceasta ridică o problemă majoră şi anume prezența mulțimii de oameni când Mântuitorul Isus Hristos a coborât de pe munte. Locația fiind așa de departe, înspre nord, oare ar fi putut aceștia să se deplaseze atât de mult și într-un număr așa de mare? Rămâne în continuare să ne centrăm atenția înspre alte detalii cu adevărat importante. Pentru evangheliștii sinoptici, numele muntelui nu a fost atât de important și de aceea nici unul dintre ei nu a ales să îl menționeze în relatările lor.

            Cu toate acestea, munții au jucat un rol deosebit de important în relatările biblice. Munții au fost locuri în care Dumnezeu S-a descoperit, locuri de revelație divină (Gen. 22:2; Ex. 24:15; Deut. 34:1; 1 Regi 18:20).

            Evenimentul acesta special a avut loc în anul al treizeci și treilea de la nașterea lui Isus Hristos, din punct de vedere uman, și în cel de-al treilea an și cel de pe urmă al slujirii Sale publice, în mijlocul poporului Israel.  

            În ce privește contextul întâmplării, evangheliștii sinoptici plasează evenimentul de față la câteva zile după declarația apostolului Petru, făcută ca răspuns la întrebarea Domnului Isus Hristos: Cine zic oamenii că sunt Eu? (Marcu 8:27). Mântuitorul Isus Hristos, apropiindu-Se de momentul crucificării Sale de bunăvoie, pentru salvarea noastră, a mers în părțile Cezareei lui Filip, și, după declarația făcută de apostolul Petru, acolo: "Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu!" (Matei 16:16), a început a-i avertiza, informa, pe ucenicii Săi că trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea norodului, să fie omorât şi în final să învieze a treia zi dintre cei morți. Drept urmare, ucenicii Săi s-au întristat, Petru chiar L-a şi mustrat direct cu aceste cuvinte: „Să nu Ţi se întâmple așa ceva!” (Matei 16:22). Aşa că, în momentul acela, Mântuitorul Isus Hristos alungând mâhnirea din inimile lor, a promis unora dintre ei că, după puțină vreme, vor vedea slava Sa, zicând: „Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi, şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăția Sa.” (Matei 16:27-28).

Matei şi Marcu menționează 6 zile, iar Luca 8 zile de la acel dialog al ucenicilor cu Învățătorul lor, în ținutul Cezareii lui Filip. Referințele temporale diferite nu sunt chiar atât de importante cu toate că cifra 6 are o simbolistică aparte. Numărul 6 aici ne amintește de relatarea exodului, în care norul s-a așezat pe Muntele Sinai pentru o perioadă de 6 zile, înainte ca Dumnezeu să-i vorbească direct lui Moise pe acel munte (Exodul 24:15-16). La evanghelistul Marcu, menționarea temporală, precisă, e ceva neobișnuit (se mai repetă o singură dată în cap. 14, vers. 1). De regulă, pe tot parcursul narațiunii sale găsim expresia: îndată (1:10, 12; 1:18, 20; 2:8, 12; 5:2, 29, 30, 42), fără alte detalii.

Isus Hristos i-a luat pe munte, ca martori la acest moment special doar pe trei dintre ucenicii Săi, pe cei mai intimi, pe cei mai apropiați: Petru, Iacov şi Ioan, prezenți de altfel atât la învierea fiicei lui Iair (Marcu 5:37-43) cât și în grădina Ghetsimani (Marcu 14:33). Nu putem ști cu siguranță motivul acestei selecții, doar putem intui faptul că această exclusivitate se înscrie și poate fi o împlinire a prevestirii din Marcu 9:1, unde Mântuitorul promite că doar „unii” dintre ucenici vor vedea Împărăția lui Dumnezeu.

În timp ce ei erau pe munte, Isus Hristos „S-a schimbat la față înaintea lor” (Matei 17:2), fiind destinatarii minunii Sale glorioase. Verbul din limba greacă folosit aici are înțelesul nu al unei schimbări exterioare, ci al unei transformări interioare care generează schimbarea întregii persoane.[4] Dacă în cazul lui Moise putem spune că a reflectat gloria lui Dumnezeu, pentru că fața lui „strălucea” în momentul coborârii sale de pe munte (Exodul 34:29, 33-35), în situația de față a strălucit adevărata slavă a Fiului lui Dumnezeu, înainte de întruparea Sa.

Concomitent cu momentul schimbării înfățișării și a hainelor Mântuitorului Isus Hristos, „strălucitoare și foarte albe, de o albeață pe care nici un înălbitor de pe pământ n-o poate da” (Marcu 9:3), li s-au arătat Moise și Ilie, două personaje ale Vechiului Testament, stând de vorbă cu Domnul Isus Hristos. Cele două personaje reprezintă în mod simbolic Legea și profeții, fiind premergătorii lui Mesia. Unii teologi consideră că Moise și Ilie pot prefigura respingerea lui Isus de către națiunea evreiască. Doar evanghelistul Luca ne precizează care a fost subiectul dialogului lor cu Fiul lui Dumnezeu: „vorbeau despre sfârșitul Lui pe care avea să-L aibă în Ierusalim” (Luca 9:31).

 

IMPLICAŢII PRACTICE:

            Cu siguranță, pentru cei trei ucenici, martori la acest eveniment unic, întâmplarea aceasta a avut un impact puternic asupra vieților lor, nefiind ceva familiar pentru ei. Marcu ne relatează faptul că apostolul Petru propusese varianta colibelor „căci nu știa ce să spună” (Marcu 9:6), fiind cuprins de o teamă majoră.

            Privind la această relatare biblică aș vrea să desprindem câteva implicații practice plecând de la experiența celor trei ucenici care au avut ceva de învățat în plan personal, în relația cu Domnul Isus Hristos, Învățătorul lor. Atât Petru, cât și Iacov și Ioan, din această minune au putut învăța importanța:

 

1. COMUNIUNII (Luca 9:28)

Evanghelistul Luca este singurul dintre sinoptici care menționează faptul că Mântuitorul Isus Hristos i-a luat pe cei trei ucenici cu El, pe munte, ca „să se roage” (Luca 9:28). Acest detaliu este foarte important pentru noi. Noi știm din cele patru evanghelii că Mântuitorul Isus Hristos obișnuia să petreacă mult timp în rugăciune, cu Dumnezeu Tatăl, în mod special pe timpul nopții. El a dorit ca acest obicei să fie preluat și de către ucenicii Săi, întrucât aveau nevoie să învețe importanța comuniunii cu Dumnezeu. Chiar și în Grădina Ghetsimani Mântuitorul Isus Hristos „a luat cu El pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zebedei ...” (Matei 26:37). Ceea ce este totuși comun în cele două relatări este faptul că atât pe Muntele Taborului, cât şi în Grădina Ghetsimani, cei trei ucenici au fost biruiți de somn (Luca 9:32; 22:45). În grădină, Mântuitorul Isus Hristos i-a dojenit pentru lipsa lor de veghere şi le-a spus să se roage, să vegheze, deoarece: „duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.” (Matei 26:41).

Aici, pe munte, ucenicii după ce se deșteaptă din somn, au parte de un tablou aparte, au văzut „slava lui Isus şi pe cei doi bărbaţi care stăteau împreună cu El” (Luca 9:32). „Poporul evreu a înțeles din Scriptură că Ilie nu ar fi murit; Dumnezeu însuși îl îngropase pe Moise. Evreii aşteptau atât întoarcerea lui Ilie, cât şi a lui Moise la sfârșitul veacului (Deuteronomul 18:15-18; Maleahi 4:5)”.[5]

O comuniune întreită, cu Moise, cu Ilie şi cu Dumnezeu Tatăl care își face simțită prezența prin acest mesaj direct transmis ucenicilor: „Acesta este Fiul Meu preaiubit: de El să ascultați.” (Luca 9:35).

 

2. CONTEMPLĂRII (Luca 9:32)

Ucenicii Domnului Isus Hristos văzuseră multe, umblând zi de zi cu Învățătorul lor. Cu siguranță că ei avuseseră parte de multe minuni, însă, de data aceasta, au fost martori la ceva deosebit, au văzut „slava lui Isus” (Luca 9:32).

Au putut contempla frumusețea Fiului lui Dumnezeu, gloria Sa, pe care o avea dinainte de întrupare. Matei ne spune că „faţa Lui a strălucit ca soarele” (Matei 17:2), iar Marcu este singurul evanghelist care ne oferă detalii în plus despre veșmintele Sale spunând că: „Hainele Lui s-au făcut strălucitoare și foarte albe, de o albeață pe care niciun înălbitor de pe pământ n-o poate da.” (Marcu 9:3). Evident că pentru cei trei apostoli a fost această teofanie specială, ca o confirmare a identității Sale divine. Aici s-a manifestat natura Sa divină în toată frumusețea ei. Deși unii au încercat să găsească paralele din istoria religiilor, în relatările păgânilor despre epifaniile zeilor, zeițelor şi inclusiv zeificarea ființelor umane, totuși ceea s-a întâmplat pe Muntele Tabor nu are nimic a face cu acestea, nici măcar un element comun. Singura paralelă mai apropiată de adevăr este cea cu Moise care are parte de o strălucire a feței sale după ce a stat pe munte în prezența lui Dumnezeu, ca să primească Legea. Moise a reflectat gloria lui Dumnezeu, pe când Isus Hristos prefigura slava lui Dumnezeu întrucât El este deținătorul ei.

 

3. CONSACRĂRII (Matei 17:4; Marcu 9:5; Luca 9:33)

Entuziasmul lui Petru, martor la un asemenea eveniment, se poate observa în afirmația sa: „... Învăţătorule, este bine să stăm aici...” (Marcu 9:5). Prin propunerea sa de a construi trei colibe, sau trei căsuțe, se poate interpreta şi prin faptul că el dorea să prelungească experiența aceea, să se poată bucura cât mai mult de ea. Îşi dorea să le ofere un sanctuar acestor oaspeți de seamă. Şi-a propus cumva să le slujească, să le fie util, de folos într-un fel anume. A fost o încercare de a răspunde prin închinare.

Unii cercetători încearcă să asocieze propunerea apostolului Petru cu Sărbătoarea evreiască a Corturilor (Leviticul 23). Nu putem ști exact care a fost intenția lui Petru, însă putem observa dorința lui de slujire. Marcu ne spune că din motivul fricii şi al venerării ucenicii nu mai aveau cuvinte. Şi totuși Petru se trezește vorbind, plin de inițiativă, cum era el de fiecare dată.

 

4. CONFIRMĂRII (Matei 17:5; Marcu 9:7; Luca 9:35)

Evanghelistul Luca ne spune că pe când vorbea apostolul Petru, „... a venit un nor şi i-a acoperit cu umbra lui; ucenicii s-au înspăimântat când i-au văzut intrând în nor. Şi din nor s-a auzit un glas care zicea: «Acesta este Fiul Meu preaiubit: de El să ascultați.»” (Luca 9:34-35) În Scriptură găsim de multe ori menționată prezența norilor, care simbolizează de altfel prezența lui Dumnezeu. Şi pe Muntele Sinai norul a fost prezent, Moise fiind chemat „din mijlocul norului” (Exodul 24:16).

În ceea ce privește mesajul transmis din nor şi auzit de către ucenici, prima parte a mesajului este ecoul vocii de la botezul Mântuitorului Isus Hristos – „Tu eşti Fiul Meu preaiubit” (Marcu 1:11), doar că de data asta este la persoana a treia, mesajul fiind îndreptat către ucenici: „Acesta este Fiul Meu preaiubit” (Luca 9:34).

A doua parte a mesajului divin este o confirmare a divinității lui Isus Hristos, mărturisite deja de apostolul Petru cu câteva zile în urmă (Marcu 8:29). O astfel de recunoaștere şi de confirmare a naturii Sale divine obligă la o atitudine de ascultare a tuturor învățăturilor lui Isus Hristos. Ascultare înseamnă nu doar auzire, ci și împlinire. De fapt, asta însemna ucenicia, umblarea cu Mântuitorul Isus Hristos, în acord cu voia Sa deplină.

 

5. CONFIDENŢIALITĂŢII (Matei 17:9; Marcu 9:9)

„Pe când se coborau de pe munte, Isus le-a poruncit să nu spună nimănui ce au văzut, până va învia Fiul omului dintre cei morți. Ei au păstrat în ei lucrul acesta şi se întrebau între ei ce să însemne învierea aceea dintre cei morți.” (Marcu 9:9-10).

            Mântuitorul le poruncește celor trei ucenici să păstreze secret acest episod. Aici este singura dată când El stabilește momentul în care secretul poate fi făcut public: după ce El va învia din mormânt. Domnul Isus Hristos a dorit „să împiedice propovăduirea prematură a mesianismului Său până când îşi va îndeplini sarcina mesianică”.[6]

 

ÎNCHEIERE

Apostolul Petru a scris mai târziu despre acest eveniment astfel: „... ca unii care am văzut noi înșine, cu ochii noștri, mărirea Lui. Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă, atunci când, din slava minunată, s-a auzit deasupra Lui un glas care zicea: «Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.» Şi noi înșine am auzit acest glas venind din cer, când eram cu El pe muntele cel sfânt.” (2 Petru 1:16-18).

            Transfigurarea Mântuitorului Isus Hristos este atât o întrezărire a gloriei Sale preîntrupate, cât şi un semn al suferințelor care au urmat, potrivit celor două naturi ale Sale: divină şi umană.[7] O înțelegere complexă a ceea ce s-a întâmplat pe Muntele Tabor este imposibilă fără a lua în calcul crucea şi mormântul gol.

            Isus Hristos Şi-a împărtășit gloria Sa cu urmașii Săi cei mai apropiați. A dorit să îi învețe pe aceștia, dar şi pe noi că suferința este calea spre glorie (tema dominantă din 1 Petru 1:10-12). Așa după cum spun şi versurile unei cântări creştine: drumul slavei trece şi pe la cruce. Dacă vrem să avem parte de slava Sa, trebuie să fim dispuşi să păşim alături de El, pe urmele Sale, pe calea suferinței, a purtării crucii, în fiecare zi (Matei 16:24).

            Mântuitorul Isus Hristos Şi-a dorit ca atât ucenicii, cât şi noi, să nu rămânem doar cu imaginea crucii, a suferinței, ci cu imaginea slavei, a gloriei, a răsplătirii finale. Dumnezeu va restaura şi îi va răsplăti pe toţi copiii Săi, care vor rămâne credincioși adevărului Său.

            Apostolul Ioan ne încurajează cu aceste cuvinte frumoase: „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este.” (1 Ioan 3:2). Domnul să ne întărească pe toți în această nădejde a revenirii Sale! Amin!